Angela Gonța, Prezentatoarea Anului 2018, potrivit revistei VIP MAGAZIN

Ea s-a întors. În televiziune, domeniul care a consacrat-o și căruia i-a oferit câte ceva din viață. N-a făcut-o însă la postul unde a făcut istorie, prezentând, ani buni, la rând, principalul buletin de știri al zilei. Acum e la o altă instituție media, iar calea pare să fie aceeași. Angela Gonța e la un nou post TV, face televiziune, prezintă știrile și vrea să demonstreze… Greșit. În cazul ei, chiar nu are ce demonstra, nimănui, nimic.

Anul 2018 a fost, pentru mine, anul TV8. Am investit tot. Timp, experiență, emoții și energie. Am fost la un punct din care nu mai vedeam capătul, dar, împreună cu echipa, am rezistat și iată-ne aici. Vocali, prezenți și, cel mai important, liberi și independenți.

În vara anului 2018, bunul meu prieten, Viorel Mardare, a aflat că are cancer. Nu pot să descriu durerea și neputința pe care am trăit-o atunci. Provocarea era ca Viorel să înceapă tratamentul în două săptămâni. Atât îi dăduseră medicii. În doar două zile, am reușit să ne mobilizăm, și aici vorbesc de prietenii lui și oamenii apropiați. Iar într-o zi, pe contul lui Viorel, datorită oamenilor care au donat, erau peste 100 de mii de euro. El a putut să înceapă lupta, iar acest caz ne-a demonstrat nouă, tuturor, că omenia și bunătatea n-au murit.

Ce nu mi-a ieșit? Să călătoresc, să fac sport, să mănânc mai sănătos, să merg la lecții și să o conving pe Ekaterina că grădinița este un loc unde copiii merg cu plăcere.

Cred că sunt mii de buletine de știri pe care le-am prezentat. După patru ani de radio și alți aproape 16 ani de televiziune. După atâta vreme, sigur că intervine rutina, dar își spune cuvântul și experiența. Îmi gestionez mai ușor emoțiile și nu mai tremur când văd vreun invitat în studio. Pentru că știu despre ce vorbesc, înțeleg subiectele, am, uneori, un background mai mare decât invitații mei și nu aștept să mi se sufle vreo întrebare din regie.

Momentul revenirii pe sticlă a fost emoționant. Mi-au tremurat și vocea, și genunchii. Și mă așteptam să fie așa. Pentru că așa sunt eu. Îmi fac griji întotdeauna. Pe de o parte, sunt emoții care mă consumă, dar, pe de altă parte, mă provoacă, de fiecare dată, să mă pregătesc ca să fiu în formă. E adevărat că, în timp, am învățat să le controlez, dar nu total. Poate și pentru că emoțiile demonstrează că suntem încă vii.

În spatele camerelor se ascunde o echipă. Probabil, acesta e răspunsul pe care-l dau toți oamenii de televiziune când sunt întrebați ce e dincolo. Pe lângă echipă, urmează instrumentele oamenilor, adică, tehnica cu care se lucrează. Într-un cuvânt, e o jucărie tare scumpă. Mai ales de când tehnologiile se dezvoltă cu viteza luminii și televiziunile trebuie să se adapteze sau să se schimbe ca să poată supraviețui.

Eu cred că lucrurile sau evoluează, sau degradează. Nu există „stagnare”, cum ne place nouă, uneori, să spunem. Iar concurența ne ajută să creștem. Cel mai bine e să concurăm cu noi înșine, parcă așa ne învață cărțile. Dar nici să tragi cu ochiul și să înveți de la cei mai buni nu este interzis. Eu întotdeauna mi-am urmărit colegii. Din interes profesional, bineînțeles.

E complicat, legat de ce ni se întâmplă, ca și țară. Acum 20 de ani, când mi-am început activitatea în jurnalism, probabil că repede aș fi scris ceva. Ceva optimist. Dar acum, la fel ca și cu 20 de ani în urmă, după ce prezint aceleași știri despre aceleași gropi, aceleași microbuze ucigașe și troleibuze arhipline, chiar nu știu ce să zic.