În ziua ceea de sâmbătă, când am zis că vin să facem interviul, nu îşi găsea locul de dimineaţă. Şi-a ales, din multele ţinute care fâlfâie pe el de când îl chinuieşte diabetul, un pantalon cream şi un blug albastru. Aristocratice alegeri, mi-am zis. Pe la patru după-amiaza a mai dat un telefon, ca un copil nerăbdător. „Voi veniţi, puiuţu?” „Da, Maestre, vom fi într-o oră, aşa cum am stabilit.”
Doamna lui a aşezat pe masa de lângă piscină cel mai elegant serviciu din porţelan cu floricele albastre, a aranjat două farfurii cu pepene galben şi roşu şi ne-am pus pe treabă. În pauze, maestrul mai trăgea dintr-o ţigară LM, pe care o aprindea cu o elegantă brichetă roz.
Casa lor se află într-o curte de la intersecţia stăzilor 31 August cu Mihai Eminescu, însă, de nişte ani încoace, mulţi, are un sechestru pe ea, aşa că artistul şi familia lui s-ar putea pomeni în orice moment în stradă. Bineînţeles, nu dă Domnul! Doar că justiţia pare neputincioasă în faţa unei gafe birocratice bineintenţionate…
Text: Rodica Ciorănică • Foto: Victor Pictor; Paula Gleich
Emoții
Cu două ore înainte de sosirea voastră, mă bărbieream, mă puneam la punct, mă gândeam ce să îmbrac. Dorinţa mea de azi a fost să asortez cât mai inspirat cămaşa cu pantalonii. Îmi place tot, absolut tot ce e frumos. Şi cerul, şi o frunză, și praful de pe mobilă. Am impresia că acest praf îți dă senzație că ești, că exiști. E viu, e firesc. Categoric, nu îmi plac artificiile.
Mi-am petrecut ultimii ani mai mult în ședințe de judecată. În toți acești 12 ani, soția mea sărea în sus că am câștigat, suna la toată lumea de pe pământ și… iată! Stăm cu botișorul de gărdișor. Pot rămâne fără casa din cauza unei hârtii, dar sunt decis să merg până în panzele albe, până la capăt.
Cel mai frumos an pe care l-am trăit… Cred că sunt vreo şaptezeci, împliniți.
… Dar, bineînţeles, copilăria de până la orfelinat. Cea lipsită de griji. De nevoi. Oricum am trăit foarte sărăcăcios, dar era mama alături. Și nu realizezi anumite lucruri. Nu în zadar se spune că cei mai fericiți oameni sunt cei nebuni.
Bunelul meu era hoţ, știa când merg oamenii la târg și îi curăța de parale. A avut şapte femei, tatăl meu era de la a cincea. Pentru că bunelul i-a dat oleacă de studii, tata nu a vrut să intre în colhoz nici în ruptul capului. Și la un moment dat tata n-a avut încotro…
L-au pus șef la TOC, unde se treiera gâul, seminţele de floarea-soarelui. Într-o seară târziu, l-au oprit și i-au scos din bocanci și buzunare 220 grame de soia. Trebuia să aleagă între 7 ani de puşcărie sau să meargă la restaurarea minelor din Donbas. Era prin `51-`52. Peste 6 luni a cazut în puţul de cărbuni. Până jos, au ajuns doar bucăți din el. L-au înmormântat într-o față de pernă…
Aşa mama a rămas de una singură. Îmi amintesc cum iarna mergea în pădure, pe zăpezile cât gardul, să se încarce cu ceva vreascuri de foc. O schinare de lemne ca să mă poată încălzi cu ceva. În spațiul dintre acoperiș și scândura de sub şindrilă îmi lăsa câte o farfutie cu lapte si posmagi, pe care trebuie să o mănânc la prânz. Asta până au dat copiii din mahală de ea. Și nu am mai văzut lapte.
Pe la șase ani m-au adus la Chișinău, împreună cu alţi 16 copii, aranjat la muzică. Ne-au selectat pe cei mai răsăriți din sate. O familie de evrei fără copii, de pe strada Armenească, mă luau la ei în fiecare sâmbătă după masă. Mă spălau, mă ghileau, aveau grijă ca de al lor şi, la primul val de emigrare, au vrut să mă ia cu ei. Mama nu m-a dat. Dacă voiam să mă duc? Eram prin clasa a doua, nu înţelegeam nimic.
Nu ştiam cum arată cartea, ce culoare e. Dar ascultam şi ţineam minte. La 15 ani cunoșteam Eminescu din scoarţă în scoarţă. Aveam o memorie fenomenală. Dar eram un elev incomod, rău de gură. Nu aveam 18 ani când am scos biletul de comsomolist şi l-am rupt în fata celor de la Comsomol. „Mi-e trist cu voi, fraţilor”, le-am spus. M-a salvat faptul că eram încă minor. Şi arestat am fost. 21 de zile. La 19 ani. Pentru anticomunism şi naţionalism. Vorbeam o română care nici la Bucureşti nu se vorbea. Nimeni nu credea că sunt basarabean. Era o chestie genetică. Mama vorbea foarte frumos.
Nici în muzică nu am fost mai lesne de înghiţit. Un oarecare Petric a zis „Chtob ya ătogo restorannogo pivchişku ne videl na sţene!” Încetul cu încetul am ajuns la Moscova, la „Poiuşchie ghitarî”. Într-o zi, când trebuia să mergem să cântăm în Germania, cineva din şefii de acolo m-a chemat şi mi-a zis: „Ştefancik, întoarce-te înapoi, altfel n-o să te speli niciodată de murdăria asta.”
Am revenit la Chişinău şi vreun an şi jumătate am fost pe linie moartă. Locuiam la regizorul Jorge Siminel, o rudă îndepărtată din Ciuciuleni. Omul avea o bibliotecă cu peste două mii de titluri. Eu trebuia să am grijă de curăţenie, cafea, foc şi numaidecât să citesc. Dar şi să înţeleg ce am citit, că trebuia să povestesc. Dimineaţa îmi dădea 14 copeici să am de un pachet de ţigări bulgăreşti. Câteodată îmi lăsa mai mult, să mai iau şi de mâncare.
Într-o zi însă maică-mea s-a zburlit rău de tot, nu mai suporta să mă vadă rămas pe dinafară, și, după altercaţii cu poliţiştii, a ajuns la viceprim-ministrul Eremei. Asta a fost într-o vineri. Luni, la repetiție tot Palatul Naţional striga că mă caută din anticamera lui cutare. Venise referentul lui Eremei cu order pentru apartament de două odăi. Am fost un norocos. Eremei şi Lucinschi m-au salvat. De patru ori fusesem dat afară din comsomol şi de patru ori Lucinschi m-a primit înapoi.
Dar trebuia să îmi găsesc şi de lucru. Intru eu la Murzac la Filarmonică. „Iaca avem nişte locuri la Capela Doina. Du-te acolo”, îmi spune el. „Mihail Vasilevici, mata înţelegi care e cozul, cum să-ţi explic?”. „Mie să-mi explicaţi?”, s-a strofolit el. Zic… „ceea ce poate face cel mai prost cântăreţ din Doina, eu nu pot. Or, toată Doina împreună nu poate ce fac eu…” „Obraznicule, marş afară!” Am plecat, dar s-a implicat Petru Lucinschi şi Lozan mi-a dat de lucru în orchestra televiziunii, ca solist.
Dacă sunt un om puternic? Psihologic sunt foarte puternic. Am avut mereu o forţă interioară extraordinară. Pirpiriu la exterior, slăbănog toată viaţa, dar am zis că mă luaţi doar cu maiul sau cu dustul… Altfel nu mă dau!
Eu am simțit întotdeauna că îngerii mi-au fost alături.
Știi de unde am venit recent? De acolo de unde nu se întorc toţi oamenii… Dar am avut noroc. Cum ar putea să nu îmi placă fiecare an în parte, dacă este viața mea! Așa am trăit-o, mai bine, mai rău, cu greșeli…
Cei mai buni medici au fost alături de mine și când a fost bine, și când a fost mai rău. Dar nu cred că o să revin la ei pentru intervenție, fiindcă e vorba de peste 70 de mii de lei și eu nu am banii aceștia. Este o operație foarte complicată și nici nu știu dacă aș rezista…
Mă întreb uneori de ce Dumnezeu mă iubește atât de mult? Probabil pentru că am fost ascultător și, dacă nu l-am iubit, cel puțin l-am respectat…
Am citit Noul Testament, însă nu dintr-o dată. Prima oară când am încercat să-l lecturez, nu mi-a reușit și am renunțat, la fel cum am pățit și cu Dostoievski. Am citit vreo 15-20 de pagini și am aruncat cartea sub pat. Pentru mine, Dostoievski s-a terminat atunci și nu am mai revenit. E ceva ce constituția mea interioară respingea sau se împotmolea în a înțelege. La Noul Testament am revenit, nu pot să spun că am citit tot, dar așa, periodic, pe bucăți.
Dragostea de familie este cel mai important lucru… Din perspectiva unui om egocentrist, dragostea de familie nu e niciodată de ajuns. Vrem mai mult, mereu nu ne ajunge atenţie, căldură şi mereu e prea multă rutină şi nervi acolo unde nu ai vrea să le întâlneşti. Familia e un organism, e vie, cade, se ridică, se enervează, iubeşte, urăşte, vrei să fugi de ea, apoi nu-ţi ajunge…
Mereu m-am întrebat de ce nu pot conviețui familia şi emoţiile, dragostea de tip eros. Din nou apare problema egocentrismului uman! Probabil, şi conflictul dintre sexe. După căsătorie, femeile devin mai agresive, iar bărbaţii mai ușor de călcat în picioare.
La 20 de ani nu ştiam ce înseamnă să-mi doresc. Înghiţeam ce era. Ți-am spus, ca la Creangă – nici frumos până la 20, nici deștept până la 30, nici bogat până la 40. La 50 de ani, deja eram acompaniat…
Nu mi-e dor de scenă, acuma… Nu am luat nimic de la ea, doar i-am dat. Uite în jur, în situația noastră, un artist adevărat, rareori este fericit. El este tot timpul cu gândul la o bucată de pâine, cu gândul la un chilot pentru copii sau un pantalon să-i poată trimite la școală. Asta este soarta omului de artă.
Nu e vorba doar despre acest ciocan și nicovală, adică scena și guvernarea, deși, spre sfârșitul carierei mele, eu nu am fost intimidat de cei de la conducere, dar de la 40 de ani și până la 45, am fost mutilat. Am fost devorat că de niște hiene, de lupi de câmp, care rupeau carne zi de zi. Apoi, am reușit să ies din acest cerc vicios și m-au lăsat în pace.
Unui artist bun, adevărat, nu i se va ierta niciodată crezul lui în ceea ce face, care este distanțat de crezul în oameni și adesea va fi ţinta invidiei şi bârfei. Un artist cunoscut nu își poate permite să intre cu o colegă, cu o prietenă, într-un restaurant, fiind că a doua zi va şti tot orașul că a fost cu amanta. Nu e capabil omul să se gândească la ceva pozitiv, vede doar negativul.
Cu cât mai mare este un artist, cu atât este mai nesuferit şi nemulțumit este de rezultatul muncii sale.
Eu niciodată în viața aceasta nu m-am iubit pe mine… Nu am iubit niciodată ceea ce fac, nu am iubit felul meu de a fi. Eu întotdeauna am fost un tip pe lângă dacă trecea cineva, mereu se zgâria. Nu m-am băgat în sufletul omului, niciodată, adică nu m-a interesat cine cu cine a dormit, ce business face. Străin am fost de toate lucrurile acestea, dar nici nu am permis să se intre la mine în suflet prea aproape. Mereu a existat o distanță.
Publicul e prost, pentru că înghite tot rahatul care i se dă. I se pune pe masă, el nu miroase ca să vadă ce e acolo, dar începe să mănânce.
Artiștii în vogă sunt un pic țicniți, pentru că dacă ești normal, la fel ca toți ceilalți, nu mai ai ce căuta în scenă! Du-te acolo unde e toată lumea.
Ultimele luni, probabil au fost cele mai dificile din viața mea. Sunt lunile în care am înţeles ce mici şi neputincioşi suntem în faţa Lui.
Eu nu cedez, nu scâncesc, nu bat din piciorușe, nu dau foc la casă, nu sparg vesela, eu sunt și rămân așa cum am fost. Acum vreo 10 ani, am făcut un târg cu Dumnezeu. Am zis că nu îi voi cere niciun minut mai mult decât merit, numai să fie repede și să nu rămân pe spatele copiilor sau a nepoților. Asta a fost unica rugăminte și ea rămâne unică. Nu îmi trebuie nimic în plus. Cât am meritat, atât trebuie să fiu, dar să plec repede, ca să nu întristez lumea din jur.
Noi suntem vinovați, într-un fel și generația părinților mei, pentru că pe lângă multe lucruri bune ce m-au învățat, m-au învățat și lucruri mai puțin utile, chiar nocive. Cum ar fi „Capul plecat, sabia nu-l taie”. Da, nu-l taie, dar te faci gârbov…
Generația mea e vinovată pentru că… prea mult a iubit.
Toate metehnele voastre sunt din dragostea noastră. V-aţi născut paraziţi, slabi, puturoşi, indiferenţi, egocentrişti. Nepoţii mei mă schimbă de zece ori pe un smartphone.
În copilăria mea diferenţa dintre clase şi statut se topea la nivelul bătrânilor şi al culturii dintre generaţii. O luai la ureche dacă nu dădeai bună ziua unui om mai în vârstă,
Unde am ajuns? În punctul în care o lume întreagă nu mai știe cum să scoată copilul de la calculator. Cum să îl scoată afară, să respire aer, să schimbe o vorbă cu cineva viu… Nu vă imaginaţi ce dur va fi gardul de care vă veţi izbi mai târziu.
Mi-i ură de oameni de mă usuc. Nu-i pot înțelege. Sau e normal să fie aşa sau eu sunt bolnav de cap. Ar putea să nu îmi pese, dar nu sunt gândac, nici râmă. La ce bun mai trăiești dacă nu îți pasă?
Urăsc oamenii pentru atitudinea faţa de ei înşişi. Eu nu voi putea încăpea niciodată în constituţia mea interioară acest lucru. Unica fiinţă de pe pământ de care nu mi-ar fi jale e omul. Pentru că are raţiune şi nu o foloseşte, mintea lui e virgină pentru că nu a facut sex niciodată. Nu generalizez. Ia-l pe fiecare om aparte şi pune-l în situaţie. Vei vedea că nu poate face nimic. Din frică, lene, invidie, zgârcenie, din hapsânie, din ce vrei.
Uite la fetele care umblă cu curul gol! Şi la club, şi în scenă, şi în stradă, şi acasă. Ce bărbat să o mai dorească, ce bărbat să mai vrea să o descopere când ea e gata descoperită? Nu mai este nicio taină. Cum să se uite ea cu ochi de femeie dacă nu e femeie? Unde e jocul cela frumos de suflete, de priviri? Vrei cururi? Iei telefonul şi te uiţi la cururi până ameţeşti.
Nu înţeleg cum poţi da un milion de dolari pe un câine. Cum poţi hrăni motanul cu caviar când o treime din globul pământesc moare de foame? E contaminată rău planeta.
Eu îi dau Uniuinii Europene maximum 10 ani, doi de la mine. Să vezi ce sfădălaie şi stucheală va fi peste opt ani. Ce vine după? Anarhie o habă de vreme, apoi iarăşi dermocrație.
Bolile sunt acuma toate totuna, cum era guturaiul pe timpuri.
Nu mai citesc pentru că nu-mi permit ochii.
Mă gândesc… Îmi amintesc anumite lucruri. Regret greșelile pe care le-am făcut. Regretele din oricând, sunt întotdeauna inutile.
Mie îmi pasă ce se întâmplă în ţară, dar am o senzație de greață, de vomă, pentru că simt că și eu port o mare vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Una dintre marile noastre tragedii este că nu am reușit să formăm națiunea moldovenească. În toți acești aproape 30 de ani, noi nu am reușit să formăm o societate moldovenească.
Va trebui să treacă mult timp până oamenii vor conștientiza anumite lucruri. Este atâta lume care a fost hrănită degeaba și s-a obișnuit. Este o parte a societății care crede morțis în adevărul cuiva. Și aceasta nu o să treacă într-o zi sau două. Societatea nu trebuie să se vindece, dar să se elibereze de această frică, să se elibereze de sentimentul de inferioritate.
Simt că îmi trece timpul, simt că îmi trece degeaba, în special atunci când mă copleșesc regretele, dar îmi mai amintesc și lucruri plăcute… Prieteni am, foarte puțini, dar buni, frumoşi, chiar grijulii. Deunăzi am scăpat briciul, ai mei nu erau acasă, aşa că l-am sunat pe un prieten şi cred că în nici 20 de minute a venit la poartă. Am mai stat de vorba… Dacă aş putea să merg, aş proceda la fel.
Întotdeauna am dus nişte lupte cu mine și în mare parte le-am pierdut. Cum puteam eu să câștig o luptă, dacă eu nu m-am iubit pe mine niciodată?!
DEVENIRE. cei mai fericiți oameni sunt copiii și nebunii
Conștiință umană. Eu niciodată în viața asta nu m-am iubit pe mine
Veşnicia este veşnică.
Fericirea este trecătoare.
Dragostea tot trecătoare este.
Moartea e ceva firesc.
Ura… firească e și ea… Este componentă a constituției umane.
Bunătatea e ceva întâlnit mai rar…
Mediocritatea este permanentă…
Celebritatea este ceva născut în mintea omului, dar omenirea a fost convinsă că cineva este celebru.
Totuşi, cred că nu aș fi putut fi un anonim. Sunt prea coleric și egocentrist ca să dispar pur și simplu.