Proiect realizat în parteneriat cu MAIB
Victor Miculeț, proprietarul companiei AUTOSPACE
Interviu: mai 2007
Când am ajuns în biroul său de la bmw şi mi-a cerut să arunce o privire peste lista cu întrebări, m-am speriat. una e să citeşti treizeci de întrebări schiţate la repezeală şi cu totul altfel sună acestea puse pe rând, reformulate foarte natural între sorbiturile din cafeaua care se răceşte… abia în acest moment aveam să-mi dau seama cât de mult am riscat să primesc un refuz de genul „hai să facem mai încolo interviul ista, iaca, poate mai deschidem vreun salon, poate vindem vreo zece modele de „x5”…” iar eu despre „x5” şi alte modele îl întrebasem hăt spre sfârşit… nu luasem în calcul faptul că Victor Miculeţ ar fi un personaj prea serios pentru divagaţii lirice în cinci pagini de revistă, că este poate mai influent decât un ministru…
Text: Rodica Ciorănică • Foto: Dumitru Doru
Eram şi fata, şi băiatul părinţilor mei. Când veneam de la şcoală, găseam pe masă o listă cu cinci-şase sarcini pe care trebuia să le îndeplinesc – să dau apă la juncă, de mâncare la porci, să scot gâştele la păscut, să mai aduc şi un sac de buruian… Până venea mama de la muncă, reuşeam să curăţ cartofii, să-i pun în apă şi să aprind focul ca mama să se apuce de pregătit cina. Şi, oricât ar fi de straniu, nici ea, nici tata nu m-au întrebat vreodată dacă mi-am făcut lecţiile. Era o lege nescrisă şi o să aflaţi mai încolo de ce nu trebuiau ei să mă întrebe.
În fiecare sâmbătă seara, la radioul colhozului erau transmise noutăţi despre (in)succesele şcolarilor şi era o mare ruşine să afle satul că ai luat un doi. Era o vorbă la noi – Doamne fereşte să te întâlneşti cu scârba. Bineînţeles, aveam grijă să nu ajungă numele meu la radio.
O dată însă, prin clasa a şaptea, ne-am purtat urât la germană (de unde aveam eu să ştiu că peste ani îmi va trebui germana?), iar profesoara ne-a pus la toţi cei cu pricina câte un „doi” şi ne-a dat afară. Eram deja băiat deştept şi, cum am ajuns acasă, am şi început să mă învârtesc prin jurul aparatului de radio. Am încercat să-l acopăr cu o şapcă, poate nu s-o auzi. Pe urmă, i-am deşurubat ceva în spate, am scos firele… „Vitenica, nu ştii de ce nu lucrează radioul?, m-a întrebat mama când a observat că prea e linişte în casă. „Cred că vântul a încâlcit firele”, i-am spus eu în cunoştinţă de cauză. Şi m-am dus să aduc vaca. Între timp, baba Chiriuşa de peste drum a şi adus vestea: „Dunea, ştii că pe Vitea l-au dat la radio?”. „De bine sau de rău?”, a întrebat mama. Vărguţa a fost a mea atunci.
M-am îndrăgostit în clasa a şasea. O chema Vera. Chiar dacă ne întâlneam, îi tot furam caietele şi copiam. Şi ea se supăra. Ea, prima mea dragoste şi de copil, şi de bărbat matur, a fost soţia mea. Am trăit frumos timp de treisprezece ani. Pe urmă, s-a îmbolnăvit grav şi nu am putut-o salva. Din această primă dragoste a rămas fiul nostru, Oleg.
Nu m-am gândit să ajung number one. Dar deţin întâietatea al şaselea an la rând. Cu echipa BMW am văzut jumătate de glob, am cutreierat Europa şi Africa. Acum, ca premiu, concernul german ne invită să ne petrecem nouă zile în Las Vegas. Vă daţi seama că nu pot să muncesc altfel decât din plăcere.
Mă împac bine cu toată lumea. Nu mă amestec în politică, nu cer de la nimeni nimic. Sigur că politica mă interesează, dar nu fac business cu guvernele. Respectul reciproc e mult mai important. Nu cred că aş accepta o funcţie de stat. Am de promovat businessul şi imaginea companiei mele.
Sunt un om fericit. Fac ceea ce-mi place: 24 de ore din 24 mă gândesc la BMW. Uit de BMW într-un singur caz – când merg la pescuit sau fac schi nautic pe Nistru, cu prietenii.
