Niciodată nu a avut tendința să concureze cu cineva, era disciplinată și se perfecționa permanent în domeniul profesional. Au fost cazuri când invidia și concurența neloială distrugea soarta oamenilor pe atunci. Se scriau denunțuri anonime chiar și după un banc povestit sau o carte discutată. Dar, toate acestea au rămas în trecut. Iar vocea pe care o cunoștea întreg URSS-ul este recunoscută și mai răsună și astăzi. La 80 de ani ai ei este prezentă în diferite proiecte de televiziune, acordă mentorat crainicilor tineri de radio și TV, predă la Universitatea de Stat. A avut și unele regrete. Spre exemplu, acum 50 de ani a existat posibilitatea să ajungă la un post de radio din Kiev, dar ea a decis să rămână în Moldova. Lucru pentru care nenumărați discipoli de la canalele de radio și televiziune de la noi îi sunt enorm de recunoscători și până acum!
Tamara Berzoi: Crainică, profesoară de dicție, Artistă Emerită, Artistă a Poporului, Cavaler al Ordinului de Onoare
Soțul îmi spunea că eram prea disciplinată. Totul vine din copilărie. Am avut o educație strictă în familie. Tatăl meu era director de școală și cerea ca să fiu un exemplu de urmat pentru toți elevii. La serviciu, în prezența mea nu se spuneau nici bancuri pipărate, operatorii din televiziune mă porecliseră „Дама 18-a века”, acum înțeleg că, de fapt, era un compliment.
Fiica mea, Stela Corobceanu, e cea care mă sprijină în toate. Mereu am admirat-o. A învățat bine, a muncit mult. E o mândrie pentru mine. E sprijinul meu.
Suntem moldoveni, popor harnic și trebuie să reînflorim acest petic de pământ. Având concerte, filmări și întâlniri cu telespectatorii, am cutreierat fiecare colț al țării și știu cu cât drag și dăruire erau îngrijite grădinile, împodobite casele. Și e păcat că acum lăsăm în plata Domnului pământuri, acele case, porți vopsite, ghivece de flori pe la geamuri…
În geanta mea am mereu o batistă parfumată, o oglinjoară și pieptenele. Dar dacă plec în călătorie, am câteva iconițe mici și dragi, care mă ajută, care mă fac să mă simt apărată și protejată. Simt că este Bunul Dumnezeu alături de mine.
Cireșele. Îmi plac la nebunie. Gustul de cireșe mă transpune imediat în copilărie. Și viața e ca o cireașă – poate fi și dulce, și amăruie. Și o adorăm cum este. Și dulce, și amară, mai apare câte un nouraș, apoi din nou se limpezește cerul… iar cireșele amare au și o aromă deosebită, păcat că se găsesc tot mai rar….
Visam să devin balerină. În cancelaria școlii, în 1946 am văzut o revistă în limba rusă, cu o balerină pe copertă. Îmi amintesc și acum că am încercat și eu să mă ridic pe vârful degetelor. Apoi, i-am întrebat și pe tata, și mama cine sunt balerinele. Mi-au răspuns că e o profesie grea. Și că școli de balet sunt puține și numai în orașe mari. Iar mai târziu, prin clasa a 9-a, mă visam medic… Dar viața mi-a pregătit o carieră, ce mi-a adus satisfacție și căreia îi sunt dedicată până acum.
Îmi vine greu să-mi imaginez, cum reușeau părinții după război să-mi facă daruri în noaptea de Ajunul Crăciunului. Puneau câte două bomboane și o portocală la geam, învelite în hârtiuțe. În sărăcia aceea. Îl așteptam pe Moș Gerilă, căci nu aveam voie să spunem Moș Crăciun. Iar eu cu mult înainte mă pregăteam. Făceam desene și le lăsam între geamuri. Moș Crăciun îmi punea note. Părinții făceau tot posibilul să agonisească produse pentru aceste sărbători, care erau așteptate tot anul. Ajutam cu plăcere la bucătărie – funcția mea era să sparg nuci pentru copturi, să pisez zahărul în piuliță. Și acum mi se face dor de puținele bucate pe care le aveam de sărbători, aveau un gust deosebit….
Mulți ani după război a fost foamete și greu. A urmat seceta. Ne era permanent foame. Ne jucam de-a bucătăria. Din lut cu apă modelam farfurii, cănițe, pâinici. Le puneam să se usuce. A doua zi erau gata de „servit masa”. Pentru a face păpuși, rupeam porumb cu mătase lungă, dar neapărat ceream voie de la părinți.
Poate pare banal, dar îmi e dor de copilăria mea, să merg desculță pe potecuța de atunci și de acolo… de jocurile naive, de prietenii de pe vremea aia…