Sorin Hadârcă, Blogger la madrizen.com
Când vine vorba despre lectură, există două școli de gândire care îmbrățișează viziuni divergente. Prima școală, carevasăzică, este pro-lectură și afirmă că cititul ne influențează pozitiv, ne oferă oportunitatea să trăim câteva vieți laolaltă, să învățăm din greșelile altora etc. Cealaltă școală zice că prea multă lectură strică, ea cică încâlcește ițele și nu ne lasă să ne trăim viața proprie așa cum se cuvine.
În raport cu cele două școli, adopt o umilă poziție dialectică și gândesc că ar fi foarte șmecher să înveți din greșelile altora, doar că, vezi tu, există mii de scuze circumstanțiale, iar viața autentică e o propagandă a celor care-și dau prea multă importanță. După mine, lectura ține de igiena minții, e un exercițiu de gândire la fel de firesc ca și periatul pe dinți.
În calitate de cititor avid am fost dezvirginat la cinci ani de „Povestea Vulpii”. Am oficializat relația mea cu cărțile la 14 ani, când am început să le țin evidența. Le sunt fidel, îmi sunt alături. Am trecut mia anul precedent. E o trădare să aleg trei dintr-o mie – voi menționa pur și simplu câteva titluri recente care m-au lăsat cu gura căscată: „Lupta mea” (vol. 2), Karl Ove Knausgaard; „Supunere”, Michel Houellebecq; „Fabrica de mătase”, Tash Aw.