Pentru că publicul larg nu prea ştie cine a fost floarea intelectualităţii, cine a ţintuit atenţia publică a Chişinăului şi a dictat moda ani buni în urmă, cu ocazia celor 580 ani de la fondarea Chişinăului, „VIP magazin” a bătut la uşa celui mai versat specialist în domeniu, Iurie Colesnic, să ne prezinte 11 portrete ale chişinăuienilor din perioada interbelică. Să-i cunoaştem, eroi ai zilei de ieri!
Nicolae N. Alexandri
(1859, Chişinău — 17 februarie, 1931, Chişinău)
Rudă cu bardul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, şi unchi al lui Serghei Lazo. Adept fervent al lui L. Tolstoi, îl vizitează pe acesta la Iasnaia Poleana. La rîndul său L. Tolstoi, planificîndu-şi fuga de acasă, îşi notează drept punct de refugiu Voronoviţa, moşia lui Nicolae N. Alexandri, unde activa o colonie de adepţi ai marelui scriitor.
Fondator al revistei Cuvânt moldovenesc, (1913), membru al Biroului de Organizare a Sfatului Ţării şi preşedinte de vîrstă al acestui organ legislativ. Director al cotidianului Sfatul Ţării. A fost vicepreşedinte al Parlamentului României, senator în opoziţie. Decepţionat de toată frămîntarea politică, se retrage din activitatea socială şi se stinge din viaţă, fiind înmormîntat la Chişinău (cimitirul de pe str. Armenească).
La Chişinău a fost proprietarul unui imobil cu două nivele din centrul Chişinăului, str. Puşkin, colţ cu str. Şciusev, al unei case de pe str. Bernardazzi şi al unei case de pe str. Plămădeală. Nobil de viţă prefera să stea des la Clubul Nobilimii (actualul cinematograf Patria) şi foarte des venea la şcoala primară nr. 5, unde directoare era soţia lui, Nadejda Terleţchi, şi care era situată în clădirea de pe str. M. Kogălniceau, colţ cu str. Serghei Lazo, unde astăzi activează institutul de Justiţie, iar mulţi ani la rînd edificiul a aparţinut Facultăţii de Veterinărie a Universităţii Agrare din Moldova şi editurii Literatura Artistică.
—————————————————————
Dumitru BOGOS
(14 iunie, 1889, Grozeşti, jud. Lăpuşna — 14 mai, 1946, Bucureşti)
A studiat la Facultatea de Drept a Universităţii din Varşovia (1914), unde, pentru teza sa excepţională Statele Unite ale Europei, numele lui a fost înscris pe lista celor mai merituoşi absolvenţi. Sfatul Ţării l-a desemnat în funcţia de Şef de Stat-major al Armatei Moldoveneşti. După Unire, prefect de Lăpuşna (1918-1920), director la Interne pentru Basarabia şi ministru al Basarabiei în guvernul „Take Ionescu” (1922). Publicist foarte dotat, colaborări cu România nouă, Viaţa Basarabiei şi la alte publicaţii. Autor al unor studii cu caracter istoric: La răspântie, Moldova de la Nistru în anii 1917-1918 (Chişinău, 1924). A participat la Primul Război Mondial şi la eliberarea Basarabiei în timpul celui de al Doilea Război Mondial. În 1936 biografia lui a fost inclusă în ediţia International Reference Library Politios and Political Parties in Romania, tipărită la Londra.
A fost primar al Chişinăului (1931-1933).
—————————————————————
Maria CEBOTARI
(10 februarie, 1910, Chişinău – 9 iunie, 1949, Viena)
Soprană, solistă a Teatrelor de Operă din Dresden, Berlin, Viena, actriţă de cinema, celebră în perioada interbelică prin rolurile principale în peliculele: Fete în alb, Cîntec de leagăn, Melodii de dragoste şi altele.
Născută într-o mahala din partea de jos a Chişinăului, unde casa nu s-a mai păstrat, Maria Cebotari, cînd poposea la baştină, prefera să se oprească la hotelul Londra, clădirea căruia se află şi astăzi la intersecţia străzilor Puşkin şi Varlaam. Din geamul hotelului privea întotdeauna cu nostalgie spre impunătoarea clădire a Catedralei Mitropolitane, unde ani de zile a cîntat în corul lui M. Berezovschi. Şi o emoţie deosebită o încerca atunci cînd mergea pe lîngă Teatrul Naţional, care se afla pe locul actualului Teatru Naţional M. Eminescu, pe scena căruia a debutat.
—————————————————————
Rostislav DONICI
(? – 1985, Bucureşti)
S-a născut în celebra familie Donici, din care au mai ieşit doar în ultima generaţie prozatorul de-o celebritate europeană Leon Donici, istoricul Valeria Costăchel, secretara lui Nicolae Iorga, pictoriţa Larisa Donici. Rostislav a fost un traducător şi un bun publicist. A transmis reportaje de pe frontul de est pînă în ultima clipă. Evacuarea lui din Crimeea s-a făcut cu ultimul tren, cînd era cît pe ce să fie surprins de trupele sovietice. Tot el a reuşit să se întîlnească cu Maria Cebotari la Bucureşti, să-i ia un interviu şi acea sesiune foto, realizată într-un restaurant, e una dintre cele mai interesante instantanee cu celebra artistă care s-au păstrat.
Ca şi toată familia Donici a adorat viaţa un pic boemă. Născut la Peterburg, a evadat din Petrograd şi a trăit pînă la sfîrşitul vieţii, adică în 1985, la Bucureşti.
La Chişinău a locuit cu familia în casa lor de pe bd. Alexandru, nu departe de clădirea Academiei şi spre regretul nostru casa a fost demolată. Era un fan al marilor actori de cinema şi frecventa cinematograful care activa într-un local de pe str. Puşkin, colţ cu str. Fîntînilor. Iar la balurile nobilimii mergea la Clubul Nobilimii (azi, cinematograful Patria). Şi ca orice ziarist ce se respecta mergea la ipodrom, la cursele de cai şi la fotbal, care se juca pe stadionul din Piaţa Nemţească (actualul stadion Dinamo).
—————————————————————
Serghei DONICO-IORDĂCHESCU
(1889, Chişinău – 2 iulie, 1932, Chişinău)
Fiul unui moşier ruinat, a învăţat în Corpul de cadeţi, Şcoala militară şi a trecut în retragere avînd gradul de maior. A fost Membru al Partidului Social-Democrat, aripa menşevikă. În Sfatul Ţării a fost ales deputat de Congresul Ţăranilor din Basarabia.
Locuia la Chişinău într-o casă de la intersecţia străzilor Kupeceskaia (Eminescu), colţ cu Kuznecinaia (azi Bernardazzi). A fost una din feţele adorate ale Chişinăului.
—————————————————————
Pantelimon HALIPPA
(1 august, Cubolta, jud. Soroca – 30 aprilie, 1979, Bucureşti).
Personalitate legendară. Omul care a făcut pe jos drumul de la Moscova la Chişinău, fiind escortat de jandarmi ruşi. Tot el a reuşit să fie întemniţat în puşcăria ţaristă Butîrki din Moscova, în puşcăriile româneşti Sighet şi Gherla şi în 11 lagăre sovietice din GULAG. De această perioadă este legat un banc de scriitorul Ion Druţă: „În lagăr, cînd împărţeau hainele şi căciulile, lui Halippa nici o căciulă nu-i venea, avea un cap foarte mare şi cel care împărţea îi zice: – da ce-i, ’bă, ai fost ministru, de ai un cap aşa de mare? Chiar ministru am fost, răspunse Halippa şi porecla aceasta s-a prins de dînsul.”
Fiul unui psalt bisericesc, a învăţat la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (Iuriev), Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. A fost vicepreşedinte al Sfatului Ţării şi preşedinte al şedinţei din 27 noiembrie 1918, cînd se votează Unirea Basarabiei cu România fără condiţiuni. După Unire, ministru de Stat pentru Basarabia, a condus mai multe ministere la Bucureşti, deputat şi senator în Parlamentul Român. În 1950 este arestat şi condamnat la 2 ani închisoare (Sighet); în 1952 este condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. Amnistiat (1955), apoi condamnat din nou la 2 ani închisoare (Gherla). Publică la Iaşi volumul de versuri Flori de pîrloagă cu prefaţa lui M. Sadoveanu (1921), unica carte tipărită în timpul vieţii. A întemeiat la Chişinău: Universitatea Populară (1917), Conservatorul Moldovenesc, Societatea de Editură şi Librărie Luceafărul, Societatea Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni (1940). Membru corespondent al Academiei Române (15 octombrie 1918).
Pan Halippa este personalitatea istorică care astăzi are în Chişinău o stradă şi o piaţă care-i poartă numele. Pînă la revoluţie a locuit pe str. Jukovski (azi N. Iorga, 15). Şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic, situat pe str. Gogol (azi. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni), a activat la ziarul Basarabia, cu sediul pe str. Armenească, 30. Apoi a fost redactor la revista Cuvânt Moldovenesc şi la gazeta cu acelaşi nume, care avea redacţia pe str. Jukovski, 15. A fost director şi la cea mai importantă publicaţie basarabeană, revista Viaţa Basarabiei, care-şi avea sediul pe str. Haralambie, 142.
Pe clădirea Academiei de Teatru, Muzică şi Arte Plastice este instalat un basorelief lui Pan Halippa, căci aici, în această clădire el a dirijiat în calitate de preşedinte şedinţele Sfatului Ţării. Gara din Chişinău îl cunoaşte cel mai bine, căci l-a cunoscut în calitate de ministru, în calitate de refugiat, în calitate de arestat şi de om care se întoarce din GULAG.
—————————————————————
Theofil IONCU
(22 iulie, 1885, Olişcani, jud. Orhei – 16 martie, 1954, Iaşi).
Omul banilor, căci pe lîngă faptul că a fost ministru de finanţe în Guvernul Republicii Moldoveneşti a mai fost delegat de Sfatul Ţării pe lîngă Banca Statului Rus pînă în 1920, pentru a schimba bancnotele ruseşti pe lei. A organizat Banca Basarabiei (1920), dar s-a pensionat din funcţia de profesor al gimnaziului din Orhei.
A studiat la Institutul Superior din Moscova şi Şcoala Superioară Comercială, Universitatea din Leipzig. Preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc, format la 3 aprilie 1917. A participat activ la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia ce şi-a ţinut lucrările la Kiev (1917), asistînd, din partea Basarabiei, la lucrările Radei Ucrainene. Autor al scrierilor de popularizare: Autonomia; Cît pămînt va primi ţăranul moldovean ş. a. Cea mai valoroasă contribuţie culturală a lui Theofil Ioncu rămîne fondarea revistei Basarabia economică (1919). Pentru merite deosebite a fost distins cu: Ordinele Regele Ferdinand în grad de Comandor şi Steaua României în grad de Ofiţer. S-a stins din viaţă la Iaşi şi a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea.
Dacă ar fi să revină pentru cîteva momente în Chişinău fără doar şi poate că Theofil Ioncu ar alege cîteva locuri care i-au fost foarte aproape de suflet. Unul dintre ele ar fi Casa Hertza, de pe bd. Alexandru (bd. Ştefan cel Mare) unde azi este amplasat Muzeul Naţional de Arte. Aici el a fost ales preşedinte al partidului care a schimbat destinul Basarabiei. O altă clădire legată direct de numele lui este actuala sală cu Orgă, care pe vremurile revoluţiei era Banca Municipiului Chişinău şi care în urma evenimentelor de atunci devenise principala bancă pe care se sprijinea ministrul finanţelor al Republicii Moldoveneşti Theofil Ioncu.
—————————————————————
Lidia Lipcovschi
(28 aprilie, 1884, s. Babin, jud. Hotin – 22 martie, 1958, Liban)
Cea mai vestită soprană pe care a dat-o Basarabia. Atunci cînd făcea studiile la Gimnaziul de Fete Mariinsk din Kameneţ-Podolsk (1901), nimeni nici nu bănuia că această fată basarabeană va absolvi Conservatorul Imperial din Peterburg (1906) şi va face un curs de perfecţionare la Teatrul La Skala din Milano (1906-1907). A cîntat alături de somităţi mondiale ca F. Şaleapin, E. Caruso, A. Nejdanova ş. a.
Solistă a Teatrului Mariinsk din Peterburg, a concertat pe cele mai mari scene ale lumii: Paris, Londra, New-York, Milano, Sydney, Beijing, ş. a. A fost profesoară de canto la Conservatorul Unirea din Chişinău (1937-1940), tot aici, la Conservatorul de Stat (1940-1941), la Conservatorul din Bucureşti (1944-1950) şi cel din Paris (1950-1953). Dintre elevele ei am putea numi pe: Tamara Ciobanu, Lidia Babici, Maria Boxan ş. a.
Casa Lipcovschi s-a păstrat ca prin minune pe str. Şciusev, colţ cu Serghei Lazo, unde îşi are sediul Clubul de Şah. Mai există Conservatorul unde ea a fost profesoară, precum şi Clubul Nobilimii, pe scena căruia ea a evoluat şi a fost aplaudată ca nicăieri în altă parte, căci era acasă.
—————————————————————
Sergiu NIŢĂ
(1883, Peresecina, Orhei – 3 martie, 1940, Bucureşti, înmormântat la Chişinău)
Deputat în Parlamentul României Mari, prefect, ministru de stat în guvernul „Averescu” (1927). Şef al Partidului Poporului, filiala Basarabia. Avocat, preşedinte al Curţii Administrative din Chişinău. Purtător al distincţiilor: Steaua României în grad de Ofiţer; Coroana României în grad de Ofiţer; Ordinul Ferdinand I în grad de Comandor. A fost celebru în epocă, fiindcă avea patima lui Octavian Goga -paharul.
Sergiu Niţă are în Chişinăul contemporan două adrese ce-l leagă direct de memoria acestui oraş: palatul Justiţiei, actuala clădire a direcţiei Căilor ferate (str. Vlaicu Pârcălab), unde el ca avocat şi-a petrecut o bună parte din activitatea profesională, iar a doua este cea a Cimitirului Central de pe strada Armenească, unde el a fost adus de la Bucureşti ca să-şi doarmă somnul de veci alături de soţia sa, profesoara şi scriitoarea Florica Niţă.
—————————————————————
Gherman PÎNTEA
(13 mai, 1894, com. Zăicani, jud. Bălţi – 1967, Bucureşti)
Debutul politic al acestui învăţător a fost fulminant. La deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării (21 noiembrie, 1917), publicistul George Tofan consemnează: „…Pîntea, om tînăr, vecinic în mişcare, fire de organizator şi agitator de idei…Declaraţiile lui sînt repetat şi viu aplaudate. Vede scăparea Basarabiei numai în Sfatul Ţării şi crede că, dacă i se va da o organizare temeinică, va putea sluji de model şi celorlalte ţări“.
Vicepreşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni, în primul guvern al Basarabiei autonome îi revine postul de adjunct al directorului general la Ministerul de Război. Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din Chişinău, primar al Chişinăului (1923, 1927–1928, 1932). În iunie 1940 s-a refugiat peste Prut. În timpul războiului al II-lea mondial a ocupat postul de primar al Odesei (1941–1944). După 1944 s-a aflat în România, fiind arestat de mai multe ori, dar de fiecare dată eliberat, fiindcă protectorul lui era mareşalul Timoşenko, pe a cărui soră el o salvase de la moarte fiind primarul Odesei. A mai fost judecat încă pe cînd era primar la Chişinău şi condamnat la o zi de închisoare. Dimineaţa, prietenii cu alai şi orchestră, l-au condus la penitenciarul de pe strada Tighina, iar seara, tot ei au venit şi l-au luat în primire şi a fost o petrecere de pomină. Aşa erau basarabenii de altă dată…
Gherman Pîntea a fost de trei ori primar al Chişinăului, fapt mai rar întîmplat în biografia acestui oraş. Locuia într-o casă de pe str. S. Lazo, care a fost demolată, dar totuşi primăria a decis să instaleze o placă comemorativă în memoria acestui om de excepţie.
—————————————————————
Natalia Keşcu
(1859, Florenţa – 5 mai, 1941, Franţa)
Basarabenii au avut şi ei o regină – Natalia Keşcu. O descendentă dintr-un neam basarabean a ajuns să fie Regina Serbiei. Tatăl Nataliei, Petre Keşcu, ofiţer în Regimentul Husari Ahtîrski, avea o faimă de om al aventurii, una dintre cele mai scandaloase istorii fiind chemarea la duel a lui N. Martînov, cînd acesta l-a împuşcat, după cum se ştie, în duel, pe poetul Mihail Lermontov.
Natalia, încă din copilărie, la toate întrebările răspundea la fel: „Voi creşte mare şi voi fi regină”. A devenit regina Serbiei (1882), căsătorindu-se cu prinţul sîrb Milan Obrenovici, de care a divorţat (1887), părăsind Serbia împreună cu fiul Alexandru cu destinaţia Sankt-Petesburg. S-a reîntors în 1890, după abdicarea regelui Milan în folosul minorului Alexandru, expulzată în 1891 şi readusă în ţară de regele Alexandru, deja. Recapătă drepturile şi influenţa ei sporeşte extrem de mult. În clipele ei de refugiu, a scris proză, memorii, pe care chiar le-a şi editat. La Paris, a tipărit Mémoires de Nathalie, Reine de Serbie, iar la Petersburg – nuvela Mama.
Încă pînă la un an de la naşterea Nataliei, colonelul Keşcu a construit în inima Chişinăului un palat care avea şi o grădină frumoasă. Palatul, care s-a păstrat ca prin minune pe actuala str. S. Lazo, 24, i-a fost dăruit reginei Natalia ca să aibă unde poposi cînd va veni în Basarabia. Şi viaţa ei zbuciumată i-a dat acest prilej în mai multe rînduri.
—————————————————————