Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.
Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.
Text: Zina Bivol • Foto: Nadia Kuzmina
Dina COCEA
Nu regretă, nu se plânge și spune tot ce are de spus. Dina Cocea este actrița care a jucat peste 100 de partituri de teatru și film. A fost în pielea celor mai frumoase şi romantice eroine. Graţie auzului perfect, tatăl său a învățat-o să cânte la mandolină, vioară și acordeon. Chiar dacă a avut diferite propuneri, ea spune că locul ei este la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Dina Cocea a fost distinsă cu titlul onorific de Artistă Emerită (1976), cu medalia Mihai Eminescu, fiind și Artistă a Poporului.
De când mă țin minte, am vrut teatru și am făcut teatru. Vin din Bucovina și îmi amintesc cum, prin clasa a VI-a, mergeam câte 12 km pe jos ca să văd un spectacol. Din banii care îmi reveneau pentru bomboane atunci când îi cumpăram țigări lui tata, mă îndulceam cu reprezentații teatrale. De la 19 ani sunt pe scena profesionistă, am fost cea mai micuță în teatru, la Conservator, cea mai micuță în clasă, fiindcă mă grăbeam să învăț.
Am 77 de ani, așa că am adunat un car de experiență. Au fost și întreruperi când în perioada anilor ‘90 s-a lichidat teatrul. A fost cea mai rușinoasă faptă, o porcărie mare și insist să rămână acest cuvânt, fiindcă eu am fost foarte decepționată. Cum să le faci concurs de poezie marilor Artiști ai Poporului? Eu întotdeauna m-am ridicat și am spus că așa nu se poate, asta a fost Hiroshima, o bombă aruncată în actori. Astăzi în scenă și mâine boschetar. Da, eu am trecut concursul și am luptat mereu contra lichidării, unii au preferat să nu mă ia, dar atunci regizorul Alexa Visarion a spus că, dacă nu o luați la voi, o iau eu la București. Eu mereu spuneam lucrurilor pe nume, fiindcă nu poți să te joci cu viața oamenilor.
Nu am acceptat ca puterea de atunci să-și bată joc de noi și am plecat la Galați. Acea perioadă a fost tragică pentru noi. Actrița Diana Barcaru, ajunsă la capătul sărăciei, s-a sinucis, și-a tăiat venele și a sărit de la etajul 5. A murit la doar 45 de ani.
Totuși, nu am rezistat acolo mai mult de 4 ani și am revenit. Pe atunci, aici era regizor Sandu Vasilache. Acesta este teatrul meu, îmi amintesc cu lacrimi cum sărutam pereții când trebuia să plec. Aici au lucrat nume notorii, actori nemaipomeniți ca Petru Baracci, Constanța Târțău, Eugen Ureche. Un Eminescu cum a fost Cupcea nu știu dacă va mai fi în următorii 30 sau 50 de ani.
Eu întotdeauna am jucat roluri mari, niciodată nu am fost în scene de masă. Mereu am apreciat criticii străini, cu care nu se bea cafea și nu se fac cumătrii.
Rolul lui Pepi-Ciorap-Lung, în general, era de o mare amploare, atunci am fost numită cea mai bună Pepi din toată Uniunea Sovietică. Primeam teancuri de scrisori de la băieței îndrăgostiți. Ei nu știau că nu sunt copil, nu-și dădeau seama.
Actorii sunt diferiți de ceea ce sunt în scenă. De exemplu, îmi amintesc când am jucat Julieta cu Iurie Negoiță și, nu știu din ce motiv, ne-am certat în culise și i-am tras o palmă. După asta urma o scenă de dragoste, iar noi am trăit nemaipomenit de frumos acel moment sub ochii tuturor spectatorilor. Regizorul Băleanu ne spunea că a fost o frumusețe rară și ne cerea adesea să ne sărutam în scenă pe adevăratelea.
M-am măritat la 17 ani, iar la 22 de ani am născut. Aveam 7 luni de sarcină când am debutat în „Mascarada” de Lermontov, dar nimeni nu și-a dat seama. Eram strânsă cu corset și aveam o talie nemaipomenit de subțire. Pe atunci nu mâncam, am jertfit copilul meu pentru acest spectacol. Am o fetiță și am făcut tot posibilul să nu fie actriță, mare păcat. Dar după tot ce s-a întâmplat, nu am vrut.
Partenerul meu de viață a fost Anatol Ciocanu, poetul, el reacționa normal la toate spectacolele, deși cineva îmi spunea că o dată la balcon s-a ridicat în picioare ca să vadă mai cu exactitate ce se întâmplă în scenă. Familia trebuie să primească asta normal, dar toți își manifesta emoțiile diferit.
Da, aș repeta aceeași facultate. Niciodată nu am regretat că sunt săracă, noi, actorii, mereu am fost așa și până acum primim foarte puțin. Eu tot timpul mă gândeam că, dacă aș avea bani, aș invita regizorii care-mi plac și aș lua spectacolele care-mi aduc satisfacție.
Nu mă interesează banii, toată bogăția sunt rolurile mele. Numai aceste două ore în care sunt în scenă, spun totul. Actori suntem numai în scenă, după asta nu!
TNME este familia mea, viața mea. Aș vrea ca măcar o părticică să țină fiecare la teatru așa cum am ținut eu. Toate durerile și bucuriile le-am redat cu adevărat în scenă, iar în viață am jucat. Acasă nu este neapărat să spui adevărul, dar în scenă ești obligat. Eu am avut fericirea că am lucrat cu mulți regizori străini, am avut și propuneri de a lucra la Moscova, dar am rămas aici, nu pot în altă parte. Când am stat un an la Paris, credeam că m-am îngropat. M-am obișnuit aici. Eu nu am prieteni și, dacă mă atașez de un om, de o casă, de un teatru, de o țară, asta rămâne pe veci.