Îmi doream să ajung în Moldova ca să dorm 24 de ore necontenit, însă psihicul afectat, al meu și al lui Luca, se pare, avea alte planuri. Toată noaptea am stat să-l prind pe Luca care o lua în jos pe scări de fiecare dată când afară se auzea vreun zgomot. Iar creierul meu întreaga noapte tot scotea la suprafaţă episoade pe care vreau să le șterg pentru totdeauna din memorie. Coșmarurile mele care, știu asta, se întâmplă în creierele tuturor mamelor ce trăiesc acest infern. Citiţi, mai ales voi, cei din Russian Federation sau cei unde și până acum mai transmit posturile fasciste.
de Lena David
„Mamă, pentru ce ne omoară??!!”, ţipa Luca stând culcat cu faţa în jos sub scară și ţinându-mă de mână atât de strâns încât mai am și acum mâna toată doar zdrelituri însângerate. Iar în acest timp deasupra casei noastre se întâmpla ceva de groază, în p…. mea. Sunetele pe care le produc lansatoarele „Grad”, câte zece salve pe minut, sunetele rachetelor care cădeau undeva în apropiere, sunetele terifiante, îngrozitoare ale „MIG-urilor” chiar deasupra acoperișului nostru.
În cea de-a patra zi, noi cu Dașka, care 4 (!!) zile n-a ieșit de sub scara de beton unde se ascundea împreună cu fiul ei Timoșa în vârstă de un an, ne-am făcut o confesiune. Creierul ne era sfredelit de același gând: „Deci, asta e. Deci, așa va fi. Să-mi bag p… E important să fie rapid și fără durere”. Atunci mă linișteau vorbele bătrânului nostru vecin Ivan Ivanovici care mai intra uneori pe la noi și ne zicea: „Fetelor, bucuraţi-vă că auziţi rachetele. Pentru că, dacă vine peste voi racheta n-o veţi auzi, să știţi”.
„Nene, vă rog, n-o luaţi pe mama mea”, am auzit de pe bancheta din spate unde stătea Luca, când un bureat sau yakut, ce-o mai fi fost, m-a împins cu automatul ordonându-mi să ies din mașină.
La 9 martie am înţeles că nimeni nu ne va evacua în timpul apropiat. Astfel am ieșit cu Dașa afară și am convenit că plecăm. Nu aveam niciun plan, urma să ne adaptăm pe parcurs circumstanţelor (În puii mei! Cât de disperate eram la acel moment dacă ne-am hazardat să pornim în toată nebunia asta de drum).
Am mers un timp, iar peste vreo 20 de minute am intrat într-o pădure. De-a curmezișul drumului stăteau câţiva pini. Am ieșit din mașini și ne-am apucat să îi mutăm din loc, însă Andrei a început să urle în receptor: „Nuuuu! Nu-i atingeţi! Garantat că sunt minaţi!”.
Am decis s-o luăm prin pădure. Andrei ne zice: „Pe naiba, nu! Ei plasează mine în astfel de capcane”. În faţa noastră se deplasa o „Volga” veche cu 2 bărbaţi. Fără să le zicem ceva despre mine, le-am spus să meargă ei înainte, iar noi ne deplasam în urma lor. Veţi spune că e josnic? Da. Dar era unica mașină fără copii și femei. Am mers după ei și am nimerit într-o capcană. În pădure ne-au întâmpinat 8 soldaţi înarmaţi cu automate. Erau ceva de genul bureaţi sau yakuţi, doar unul dintre ei avea înfăţișare de slav. Automobilul meu era pe la mijlocul unei coloane din 7 mașini. Trăgeam cu ochiul în oglindă să văd ce fac cu primele mașini. Scoteau cu forţa șoferii și bărbaţii, le luau telefoanele și le aruncau cu toată puterea de pământ. Ţin minte doar că am început să șterg totul din telefon: Telegram, FB, poze, filmuleţe video. În ultima clipă am înghesuit însă telefonul sub banchetă.
„Hei, ieși din mașină!”. În acel moment Luca a prins a ţipa: „Nene, vă rog, n-o luaţi pe mama!”. Și bureatul unde face: „Hei, bărbate, ce ai? Nu-ţi fie frică. Imediat vă arăt drumul și veţi fi salvaţi. Aoleu, ce mai bichon aveţi aici! Îl pot netezi un pic? Faceţi cale întoarsă”. Ne-au îndreptat chiar spre autostrada Jitomir unde era cel mai rău. Trash! Ne-au trimis chiar la moartea de care nu știu cum, în puii mei, am reușit să scăpăm.
********
Ni se termina mâncarea. De tot! Am amestecat făină cu apă și am făcut un fel de lipii. Pe naiba, ce bune mai erau. La copii le-am dat câte două, iar nouă ne-am luat câte una.
– Mami, îmi mai dai una, te rog?
– Nu.
– Dar mai sunt vreo câteva, hai măcar câte o jumătate.
– Nu, le vom mânca dimineaţă.
– Tanti Lena, îmi mai dai, te rog, o bucăţică?
– Romka, Luca, nu. Mâine.
Da, anume așa. Cum să uiţi una ca asta?
Nici copiilor voștri, canalii putiniste, nu le doresc să aibă parte de ceea ce li s-a întâmplat copiilor noștri. Deși, poate dacă aţi fi trecut prin una ca asta, posibil, aţi fi început să faceţi ceva.
„Mamăăăăăăăăăăă, nu merge spre locul cu foc și fum! Te rog n-o lua încolo! Te rog, mamă, îmi este fricăăăă!”. Din pădure am ieșit spre autostrada Jitomir unde nu trebuia în niciun caz să mergem. Primul lucru pe care l-am văzut a fost un autoturism pe jumătate ars care stătea de-a curmezișul drumului. Era ciuruit de gloanţe. Oamenii nu au mai apucat să iasă din habitaclu. Un copil rămase pe bancheta din spate (((((( Nu știu cum pot face să nu mai revăd această imagine. Pe drum erau zeci de astfel de mașini. Zeci!!! Cineva a apucat să iasă din mașină și zăcea alături, altcineva n-a mai reușit. L-am rugat pe Luca să se uite în jos și să-l calmeze pe Odi ca el să nu vadă toate aceste lucruri. Peste două minute, din norul de fum negru, spre noi s-au îndreptat două tancuri. Aveau ţevile ridicate un pic în sus și îndreptate spre mașinile noastre. Ne-am oprit și cred că am închis strâns ochii, apoi am auzit cum au trecut pe lângă noi. Atunci am demarat în trombă.
Prieteni, vă mulţumesc pentru apelurile voastre, pentru toate ofertele voastre de ajutor. Nu mai avem nevoie de nimic, suntem în siguranţă. Vã rog, nu vă supăraţi că nu răspund nimănui, încă nu pot vorbi cu nimeni. Nici măcar cu mama, nici cu fiul meu Sandu. Nu am aer suficient, vreau să tac și să-mi plâng emoţiile. Mai acordaţi-mi puţin timp, voi răspunde tuturor, mă voi întâlni cu toată lumea. Vă rog, nu vă supăraţi pe mine.
Suntem de câteva zile acasă. Înţeleg că e important să scapi de război nu doar viu, dar și cu psihicul teafăr, or noi mai avem de trăit. Abia la 5-7 zile după apogeul evenimentelor începi, puţin câte puţin, să-ţi revii. Analizându-mi comportamentul și starea psihologică, am înţeles că în perioada blocadei, toate cele 14 zile, am avut emoţiile absolut deconectate. O parte a creierului, cea responsabilă de frică, durere, trăiri, empatie, lipsea. În locul ei s-a activat la nivel de 100% neocortexul, acea parte de creier care ia decizii raţionale. Funcţiona având un singur obiectiv – supravieţuirea. Așa cum am mai spus, când era nașpa de tot, panica nu s-a instalat nici pentru o secundă. Dacă bombardează – ne ascundem imediat sub scară, dacă este frig – despicăm lemne și facem un rug, dacă ne e foame – încropim o masă frugală, dacă ne-au pus mitraliera în coaste – răspundem la întrebări și facem ce ni se spune. Când am scăpat din calvar, în primele două zile am fost într-un șoc total, pentru că am conștientizat ce se întâmplase. Două zile am stat întinsă pe pat cu faţa în sus. Din când în când mai întindeam mâna pentru a-l pipăi pe Luca. Aveam nevoie să mă conving că e viu și că este lângă mine. Șocul îţi deconectează toate părţile creierul, te transformi în legumă. Îţi dorești foarte mult să izbucnești în plâns, dar nu ești în stare. Când trece starea de șoc, cel mai teribil lucru este ura pentru toţi care nu-ţi simt durerea. La 11 martie, intram în Chișinău. Eram slabi, murdari și flămânzi, cu anvelopele dezumflate, cu un automobil pe care l-am inscripţionat de jur împrejur cu un ruj roșu „COPII”. Iar acest oraș își vedea de viaţă: râsete, dragoste, restaurante. Îmi venea să opresc mașina în plină stradă și să urlu: „Aţi căpiat, măi!!! Vă distraţi? Acolo, pe drumuri, zac copii împușcaţi, iar voi…” Îi atacam verbal pe toţi, le scriam tuturor ceva de genul „mai lăsaţi plăcerile, oameni buni, trebuie să ne compătimiţi, să plângeţi împreună cu noi”. Ura mea era amplificată de zecile de comentarii făcute de așa numiţii „vatniki” (adepţii republicilor separatiste din Ucraina – nota autoarei) pe Instagram care scriau „Așa vă trebuie, vi se întâmplă toate pentru cei 8 ani de Donbass, păcat că nu aţi crăpat etc.”. Vă rog să mă iertaţi pentru aceste ieșiri. Au fost niște emoţii incorecte și absolut neconstructive. Oamenii care n-au fost afectaţi de toate acestea sunt în drept să aibă o viaţă normală. Cu atât mai mult că în Moldova extrem de multă lume ajută ucrainenii. Am început să-mi conștientizez abordarea neconstructivă și făceam eforturi să scap de această stare. M-a ajutat o fată din Instagram pe care nici n-o cunoșteam. Ea m-a întrebat dacă o pot ajuta să-și găsească o locuinţă în Moldova. Ideea că poţi fi util celor care, ca și tine, vor să scape din infern, a fost antidepresantul care m-a pus pe picioare și m-a scos din hău. Iar când iţi vine mesajul cu „Дякую вам (Vă mulţumesc – nota autoarei), suntem pe loc, ne-au și hrănit.” acest lucru îţi dă aripi. Deci, se întâmplă exact așa cum scriu și cărţile. Evident, niciodată nu vom mai fi cei de cândva, însă vom scăpa teferi la cap, nu ne vom pierde omenia și vom trăi mai departe. Eu una, îmi doresc să revin în orașul meu, la Kiev. Și sper să se întâmple foarte curând.
