Nu știu dacă a fost WOW sau Oh, My! Mi-e rău!, la cum a așteptat Rodica Ciorănică. A fost așa cum a fost – dacă Dumnezeu o fi ocupat, Eminescu să mă judece. Diva intervievată s-a dovedit a fi un om de treabă și fără fiţe. Ba, poate, prea cuminte. A și recunoscut, la finalul discuţiei, că nu și-a dat drumul, totalmente, emoţiilor și că un pahar de șampanie ar fi descătușat-o. Poate, data viitoare. În plus, nu cred că staff-ul de la Sisters m-ar fi lăsat să intru cu băutura mea de acasă…
Text: Marcel Toma
Foto: Margarita Cernei
Pentru început, totuși, Stati sau Diacov?
După acte sunt Stati, după sânge – Diacov.
Da` în lume?
Zăpăcesc lumea. Le folosesc pe ambele cu mândrie și plăcere. Am avut mare noroc de părinţi și socri, respect numele pe care și l-au creat prin muncă. Sunt oameni care merită toată admiraţia și mai sunt și bunicii copiilor mei, până la urmă. Mă simt specială și onorată.
A insistat tata să te întorci la numele de fată după divorţ?
Tata abordează subiectele ce ţin de viaţa personală a unui om cu delicateţe și nu-și expune părerea. Dar pentru mine a fost mai comod să rămân Stati. Un exemplu: în timpul călătoriilor cu copii minori puteau apărea întrebări la controlul actelor. Și, în general, am evitat multe chestii ce implică un proces birocratic mai puţin plăcut.
Cum ai vrea să se spună despre tine peste ani și ani? Rămânem la femeie de afaceri sau ar merge și o altă titulatură?
Om să mi se spună. Nu m-am gândit la asemenea teme măreţe, nici nu pot spune că sunt mare femeie de afaceri. Mai mult, ca să se vorbească despre tine peste ani și ani, ar trebui să fii om cu merite deosebite, pe care eu încă nu le am. Îmi trăiesc viaţa și, cu cât mai multe provocări sunt – cu atât e mai interesantă. Contează drumul pe care alegi să mergi, entuziasmul cu care îl parcurgi – celelalte vin de la sine. Acum, de exemplu, am o nouă pasiune: împreună cu partenerii mei, construim o reţea de încărcare a mașinilor electrice și parcări inteligente. Suntem parte a creării viitorului, protecţiei mediului și organizării orașului. Ne reușește, ne mândrim cu ceea ce facem și acum sunt dedicată total acestei noi pasiuni.
Dacă am împărţi domeniul pe ligi profesioniste, pe unde te vezi?
Cred că la amatori. Dar amatori dedicaţi și perseverenţi. Sunt multe lucruri pe care mai am să le învăţ, dar „viam supervadet vadens”… Nu am suficientă răbdare, ceea ce, probabil, e una din cele mai importante calităţi în afaceri. Poate că dacă aș fi fost mai focusată – mi-ar fi reușit mai multe și mai bine. Dar asta e – învăţăm mereu.
Care din Sisters e mai sister? Împărţiţi egal sau frăţește?
Olesea e singura sister din Sisters, la momentul actual. Dar din toate proiectele mele, acesta a fost și va rămâne cel mai îndrăgit. Cred că nu voi exagera dacă voi zice că am creat un local-legendă. Am depus mult suflet în el și îl iubesc într-un fel… tandru. Acum mă implic doar dacă mi se cere un sfat.
Apropo de restaurante. Când vor ajunge stelele și la Chișinău? Stelele cu denumiri de anvelope…
Mă îndoiesc mult că în viitorul apropiat vreun local din Chișinău va ajunge în ghidul Michelin. În „restaurante stelate” vorbim mai mult de artă culinară. Este foarte scump să produci, dar și să consumi astfel de creaţii, care, până la urmă, nu plac fiecăruia. Eu, spre exemplu, prefer mâncarea mai simplă, unde înţelegi că peștele e pește și carnea e carne, când ai ce mesteca, fără sosuri excesive. Nu mănânci un mousse din nu știu ce care miroase a căpșună și care, până la urmă, s-a dovedit a fi miel.
E vorba de fiţe sau artă?
Nu sunt fiţe, ci acrobaţie de top în bucătărie. De fapt, este foarte greu să faci artă din mâncare. Cunosc chefi cu stele Michelin, e vorba de artiști care lucrează cu pensula și penseta. Ei au parcurs un drum greu, muncind gratis câte 16 ore zilnic la chefi renumiţi, ca să ajungă și ei celebri, într-o zi. Arta presupune sacrificii, artiștii stau nemâncaţi, deseori.
Or, noi avem mai mult bucătari, pentru că lumea trebuie să trăiască din ceva, să-și întreţină familia din această meserie. În 17 ani al existenţei restaurantului nostru nu am întâlnit în Moldova niciunul care să nu mă întrebe, înainte de toate: „ce salarii daţi?”, chiar dacă la angajare nu știe nici cartofi să cureţe ca lumea. Ce să mai vorbim de dorinţa de a se perfecţiona în meserie gratuit? Dar, desigur, sunt și la noi oameni talentaţi care-și iubesc meseria, mulţi dintre care, evident, sunt parte a echipei SISTERS.
Ce alte afaceri sunt prin poșetă? Dacă tot ziceai mai devreme de cea mai mare reţea de alimentare de mașini electrice, asta de unde a apărut?
Se numește EV Point. EV venind, evident, de la electric vehicle. Reţeaua se apropie de 80 de staţii, este cea mai mare din ţară, iar echipamentul aparţine unui producător din TOP 3 în lume. Unde ne permit reţelele – instalăm „staţii rapide”, pentru că cel mai valoros lucru, după cum știm, e timpul. Astăzi, în Moldova sunt staţii si de 150 kwt, ceea ce încă nu găsim în Romania sau Ucraina.
În viitorul cel mai apropiat, în premieră în RM, vom instala o parcare inteligentă, cu plată, în care staţia de încărcare va fi integrată. Pe scurt, daca te încarci – nu plătești. Iar plăţile pot fi făcute de pe o aplicaţie, rapid și ușor.
Ce ţine de alte genuri de afaceri, am adus, în premieră, pe piaţa din R. Moldova și România, aparatul revoluţionar Icoone, pentru îngrijirea pielii, însănătoșirea și chiar remodelarea corpului și a feţei. Este neinvaziv, singurul aparat de acest fel din lume care poate fi folosit în timpul sarcinii. Poate fi recomandat și bărbaţilor, inclusiv sportivilor. Toate cluburile profesioniste de fotbal din Italia îl folosesc după fiecare antrenament sau meci – scapă de febră musculară și crampe, relaxează mușchii. Deci, vom fi cu toţii frumoși la faţă și la corp, nu doar la suflet.
Cum ar fi să fii partener cu Dmitri Gheorghievici într-o afacere? Ipotetic vorbind… Cine ar fi fost la timona navei și cine ar fi la vâslit?
Este o situaţie imposibilă, în realitate, pentru că Dmitri Gheorghievici este un diplomat, nu om de afaceri. Totuși, ipotetic vorbind, din respect pentru el ca om și tată, aș insista iniţial să vâslesc eu. Deși familia noastră respectă patriarhatul tradiţional și cuvântul tatălui e lege, niciodată nu a existat caz să nu poată fi discutat. Important e ca „patriarhul” să știe să asculte și să fie înţelept. Regele din „Micul prinţ” zicea că autoritatea se bazează în primul rând pe raţiune. Având în vedere faptul că ambii suntem oameni raţionali – am fi fost o echipă bună și la vâslit, și la condus nava.
…Dar pe urmă… va fi pe urmă. Au fost cazuri când i-aţi zis, ajunge, lasă politica, de exemplu?…
Sigur, am avut asemenea discuţii… Ne facem griji pentru sănătatea lui. Este foarte emotiv, își face griji pentru fiecare fleac. Înţeleg că în politica moldovenească el este o persoană importantă pe care se bazează și în care au încredere mulţi oameni, dar pentru noi el este, în primul rând, tata. Și vrem doar să fie sănătos și să trăiască o viaţă lungă și plină de emoţii pozitive. Ceea ce, câteodată, e dificil, mai ales că situaţia politică în ţara noastră seamănă cu un tulburel și se mai întâmplă să citești comentariile deplasate ale unora care habar n-au ce scriu…
De asta nu te-ai făcut politician ca tata? Sunt destule domenii din care lumea sare anume în politică. Și din afaceri sunt destule exemple…
Eu nu am asemenea ambiţii, chiar deloc. Vreau să-mi trăiesc viaţa din plin, să nu fiu legată și obligată, să dau rapoarte și să port răspundere. Pentru că, cunoscându-mi exigentele perfecţioniste și fiind extrem de responsabilă, știu că viaţă n-aș mai avea… L-am văzut pe tata cum muncea câte 16 ore pe zi – n-aș rezista fizic și psihologic să muncesc atâta și să mai fiu și criticată de cineva, căci nu există oameni pe placul tuturor. Odată ajuns în politică – ești privat de dreptul la viaţă personală, or eu am alte planuri și aspiraţii.
De ce femeile, de regulă și în caz concret, nu-și afișează vârsta?
Nu e evident? Mai puţin se cunoaște – mai bine se doarme, dar nu e că-mi ascund vârsta în mod deosebit. Am făcut zilele astea 47 și lucrez de la 17 ani, dacă asta prezintă vreun interes. Cred că arăt destul de bine la ai mei aproape 50, am trei copii, dintre care doi au pășit peste 20 deja, mă simt tânără și plină de viaţă.
… Suplă și mătăsoasă. Faci sport, mergi la sală, ca toată lumea bună?
Nu. Aș fi vrut tare. Mă și apucă, periodic, câte un imbold, când vine primăvara. Mă aruncă în sala de sport cu tot cu antrenor personal plătit pentru zece antrenamente. Zece se transformă în cinci, după care sufletul spune Nu. Ajunge. Eu însă compensez cu mult mers pe jos.
La cum arăţi nu cred că ai avea nevoie. Sunt corpuri și mai nevoiașe…
Știi tu – fiecare femeie are nevoie să se menţină, legile gravitaţiei nu au fost anulate, iar timpul nu cruţă pe nimeni. Ba obrajii se lasă, ba sânii, ba fesele nu arată ca-n reclame – atunci singurul lucru care te poate ajuta este sportul. Ori orbire totală.
Există chirurgia plastică ca și alternativă pentru problemele menţionate mai sus…
Nu sunt împotrivă, dar cred că decât să-ţi faci minus zece ani de viaţă cu anestezie, mai bine să fii cu riduri, dar să trăiesti zece ani în plus.
Dar, dacă o persoană se complexează din cauza unor defecte, trebuie neapărat să apeleze la chirurg. Se schimbă starea psihică și calitatea vieţii. Sincer, eu mă gândeam toată viaţa să-mi fac nasul. Dacă eram mai curajoasă, poate aș fi fost update-ată din cap până-n picioare. Cică, dacă ai făcut o operaţie și ţi-a plăcut rezultatul – nu te mai poţi opri.
De regulă, oamenii sunt tineri până se văd în oglindă. Unii se împacă și cu oglinda și tresar când se trezesc cu nepoţii la ușă… Tinereţea ta cât durează?
Cunosc o bunică care e mai mică decât mine ca vârstă și care este foarte frumoasă și foarte dorită. A fi bunică nu înseamnă, neapărat, să te simţi bătrână. De exemplu, eu mă simt foarte tânără și, spre marele regret al tatălui meu, mai trec uneori și pe la cluburi. Am multă energie care trebuie undeva să iasă. Iar dansul este una din cele mai eficiente terapii. Doar că societatea noastră încă nu prea tolerează faptul, că „40 is the new 20”!
Da el se uită nervos la ceas – de ce nu este fata acasă la ora 22.00?
El spune că la vârsta mea ar trebui să fiu mai serioasă. Și copiii mă tot întreabă, în glumă, când mă opresc odată. Or, eu îmi fac de cap cu ei, nu mă costă mare lucru să sar pe trambulină. O domnișoară care voia să mă simt mai prost, îmi zicea: du-te acasă, că la vârsta ta trebuie să stai cu copiii și să le speli ciorapii. Ea la vârsta mea va ajunge, dar eu (tare mă bucură acest fapt) la fel de nesimtită ca ea – nu)). În civilizaţie așa ceva nu auzi, acolo și în cluburile de noapte întâlnești lume și de 80 de ani și cu toţii se distrează împreună. Nu este nicio barieră de vârstă ca la noi – dacă ai depășit 35, marș la pensie, cu gândul la sicriu deja.
Prin târg se zvonește că ești liberă și deschisă? Cât de liberă și pentru cine deschisă?
În ce scop te interesezi?
În același. Profesional.
Fiecare om trebuie să fie liber și are dreptul să fie deschis. Dar, de ce întrebi? Că nu sunt căsătorită? Păi și oamenii căsătoriţi sunt liberi, nu poţi să-i ţii în lanţuri. Contează relaţia. Într-un cuplu, ambii trebuie să fie liberi, dar contează dacă vor sau nu să fie deschiși – depinde de gradul fericirii în cuplu. Și nu cred că este neapărat nevoie de prezenţa sau lipsa ștampilei pentru a fi considerat liber sau ocupat. Nu sunt deloc geloasă, poate bărbatul să nu vină o săptămână acasă, doar îl voi întreba dacă e sănătos și dacă l-au hrănit pe unde a fost. Nu pot tolera însă lipsa de respect în relaţie, atunci când este lezată demnitatea persoanei. Sunt exigentă și, probabil, am un caracter dificil.
Tineri și orgolioși
Apropo de cătușe și de libertate: cum a fost divorţul? Două palme, trei sudalme? Sau ca în lumea civilizată?
Toată viaţa noastră de familie era tumultuoasă, plină de focuri de artificii…
Întâi focuri, apoi artificii…
Așa ceva. În schimb, divorţul a fost foarte liniștit.
Gabriel a zis hai să divorţăm?
Și eu i-am răspuns: hai. Ne-am întâlnit în instanţă și în 30 minute am pus capăt unei relaţii care cândva a început foarte frumos și s-a soldat cu trei copii minunaţi. Judecătorul tare ne ruga să ne mai gândim, de dragul lor, dar probabil că așa a fost să fie.
Ca, peste jumătate de oră după ce am ieșit din sala de judecată, Gabriel să mă sune să-mi spună că suntem invitaţi în Monaco, dacă vreau să merg…
Normal. Se numește că aţi divorţat. Ai mers?
Nu. Sunt fată mândră. Totuși, după ce am divorţat, noi încă vreo trei ani ba locuiam, ba nu mai locuiam împreună. Să nu uităm că am avut o relaţie sclipitoare, la început, era din dragoste și pasiune adevărată. Chiar și atunci când au început neînţelegerile, simţul umorului nu a dispărut din relaţia noastră, la fel ca și discuţiile despre afaceri, relaţii, viaţă. Mereu aveam despre ce vorbi. Cred că am format un cuplu foarte reușit, doar că ambii am fost prea tineri, proști și orgolioși. Acestea au și stat la baza despărţirii noastre. Cu vârsta, lucrurile se văd total altfel, reacţiile la fiecare cuvânt sunt mai lente, filosofice și mai pacifiste. Acum poţi să-mi spui ce vrei tu, e tare greu să mă scoţi din sărite.
Mă voi abţine totuși. Aţi ieșit din poveste aşa cum aţi intrat sau aţi împărţit totul egal? Aţi avut contract prenupţial la intrare?
Am avut contract, dar la divorţ nimeni nu a avut pretenţii faţă de celălalt. Doar casa, în care trăiesc copiii, am rugat să-mi rămână. Am o casă foarte frumoasă, îi mulţumesc mult… Și, desigur, el mereu are grijă de copii si de educaţia lor.
Și el s-a dus să trăiască cu chirie?
Cred că au fost mulţi doritori să-l primească cu chirie. Lăsând gluma la o parte, cred că se descurcă și cu casa, și cu masa.
Sintagma „soţie de milionar” te-a schimbat în vreun mod?
În primul rând, orice fel de „etichetări” mi se par ciudate. Ce înseamnă „soţie de milionar”? O femei care cheltuie mult? Sau partener de viaţă, ales cu grijă de un bărbat realizat, care îi poate fi o pereche demnă? Dar dacă totuși vorbim de bani – eu îi respect, îmi place să-i am și să-i cheltui, dar și să „strâng cureaua” pot fără probleme. Pentru mine banii sunt un mijloc, nu scop. Și am fost învăţată să tind spre independenţă. Nu aș putea să-i cer bărbatului bani de manichiură, deși nu cred ca e ceva rău în asta. Lucram de la șaptesprezece ani, încă din facultate, secretară în cadrul Ambasadei Moldovei la București, pe jumătate de salariu. De fiecare dată când năsteam, rămâneam jumătate de an acasă în concediu de maternitate, după care mergeam la lucru. Plus, cred că e obligaţia unei femei cu copii să se gândească la partea materială vieţii. Cum îi crești, educi, ce le lași lor, cum îi ajuţi în viaţă. Așa că „soţia de milionar” nu prea își găsește loc printre atâtea ocupaţii. Da, am trăit și trăiesc decent, nu duc lipsuri, dar nici nu îmi permit excese.
Nu ieși în stradă cu o foaie pe piept pe care scrie „soţie de milionar”?
Femeia trebuie să-și arate pieptul, nu să și-l acopere. Pot s-o pun pe burtă ca să-mi mai acopăr kilogramele. Mai adaug și „fosta” ca să fie foaia mai mare.
Cum au crescut picii după divorţ și cum se simt acum, devenind oameni mari, deja? Cât de des merg la tata? Cât de tare au strigat „Vreau la tata”?
Am avut grijă să crească respectând valorile de familie, să petreacă timp cu tatăl și cu bunicii lor. Este, cu siguranţă, datoria unei femei ce-și iubește copiii și vrea să-i vadă psihic sănătoși, să aibă grijă ca nimeni și nimic să nu le stea în calea relaţiei lor cu tatăl și bunicii, în special când vorbim de părinţi divorţaţi. Femeile care, din slăbiciune, supărare sau ambiţii, încearcă să se răzbune prin copii pe tata – fac o mare greșeală. Gabriel se înţelege perfect cu ei, este tânăr ca suflet …
… Și neliniștit…
Sunt sigură de faptul că el se mândrește cu ei și viceversa. Sunt copii educaţi, bine crescuţi si buni la suflet. Alţii, dacă ar fi fost copiii lui Gabi Stati, nepoţii lui Anatol Stati și Dumitru Dicov, s-ar putea comporta urât cu lumea înconjurătoare, fi chiar arogant. Nu și ei.
Care este cel mai sufletist cadou primit de 8 martie ever? Poţi spune și de la cine…
Fără nume, dar pot spune că cele mai frumoase cadouri pentru mine sunt călătoriile. Cred că în viaţă nu este nimic mai frumos decât să vezi locuri și oameni noi, să-ţi lărgești orizontul cunoașterii. Firesc, femeilor le place tot ce strălucește, ca și coţofenelor, dar între o călătorie romantică și un diamant de nu știu câte karate, eu aleg prima.
Diamantul vine la pachet…
Vezi că ești băiat deștept. Apreciez, de fapt, bărbaţii care oferă cadouri fără ocazii, gen 14 februarie sau 8 martie. Important e să simt că nu-i făcut din obligaţie. Îmi este milă de bărbaţii care stau în rând la aceste două date după flori și parfumuri, dar cu atât mai mult apreciez gestul.
Mai ţii minte timpurile când, de 8 martie, primeai cadou o lalea, o carte?
Ţin minte când primeam cadou o felicitare. Dar, în linii mari, am avut parte de bărbaţi care voiau și puteau să mă răsfeţe. Nu că i-am căutat eu – așa s-a întâmplat.
Dacă tot vorbim de cadouri, care e brandul preferat de mașini? Trecem peste denumiri gen Bugatti…
Nu, că ar elimina prea mult bioxid de carbon. Îmi place mult Range Rover-ul. De regulă, bărbaţii nu rezistă în faţa mașinilor mari, se referă și la mine.
Vogue, Sport?
Vogue.
Micuţă mașină. Am făcut un shooting cu o fată pe capotă și mai încăpeau vreo două încă.
Te cred. Chiar dacă este mare, mai are și o aristocraţie care nu poate să nu te cucerească. Dar să nu se înţeleagă că nu pot merge și cu o mașină de mic litraj. În călătorii o fac în mod regulat, cu plăcere folosesc și transportul public.
Cum decurge o zi obișnuită din viaţa Nataliei Stati?
Pe la șase se deschide primul ochi, peste o jumătate de oră se deschide al doilea, urmează un sfert de oră de gimnastică, după care fac micul dejun, trezesc mezinul, îl hrănesc și îl trimit la școală… Apoi, ies pe o oră cu câinele la plimbare, un buldog francez adorabil, care e și singurul meu sport făcut cu plăcere. Apoi iau micul dejun, pe la nouă – un ritual pentru o jumătate de oră, beau cafeaua și pe la ora zece încep să lucrez. Munca constă din mai multe întâlniri – nu pot sta locului în birou, îmi place mișcarea. În lucru, inclusiv. Chiar și semnările de contracte sau discuţiile de parteneriat au loc, deseori, în timpul mesei. Nu e mare secret – atunci omul este mai degajat și mai predispus pentru găsirea numitorului comun, decât în timpul unor negocieri oficiale. Mai ales seara, la un pahar cu vin. Desigur, nu în toate cazurile.
Și seara? Let’s dance?
De obicei, seara pe la șapte ajung acasă, mâncăm cu Tristan, singurul care a rămas acasă, petrecem un timp împreună, privim vreun film sau activităţi – jocuri cognitiv-distractive, mai ales dacă sunt acasă și cei mai mari. Plimbăm câinele…
După care Tristan la nani și mama la club?
Nici chiar așa. Mama la club merge doar vineri, este ziua mea de ieșire. Mai puţin prin cluburi, în ultima vreme, pentru că în Chișinău nu pot găsi un loc în care să-mi placă ambianţa si muzica. Dacă peste hotare lumea se relaxează în cluburi, la noi cam toţi lucrează…
Fetele, mai înţeleg, da bărbaţii se relaxează, totuși…
Și bărbaţii lucrează, trebuie să lase impresia corectă care, ulterior, le va aduce beneficii. Afacerile la noi se fac deseori și după cum ești îmbrăcat, nu doar dacă prezinţi interes real. Dacă nu ai ţoale și mașină corespunzătoare, un începător are puţine șanse de succes. Din păcate. Pentru că eu nu împărtășesc această teorie. Nici aparenţele nu corespund realităţii – știu un om, are BMW Seria 7, iar familia sa, soţia și doi copii mici, stau la cămin.
Este viaţa lui paralelă de care puţini știu. Cei de care el are nevoie, îl știu așa cum e nevoie… Poate era a doua lui familie, neoficială…
Nu contează a câta. Dacă ai făcut copii, fii bun și ai grijă de ei, ia o mașină mai modestă și toarnă mai puţină șampanie la fete. Eu așa aș face.
Apropo de șampanie, care este băutura ta preferată? Apa de izvor și laptele de capră le excludem…
Șampania. Am o dependenţă de șampania franceză. Și vinul, roșu preferabil.
Nu putem încheia interviul decât cu o banalitate: în ce constă fericirea și pe unde e îngropată? Ai dezgropat-o?
Hai să înlocuim cuvântul dezgropat cu descoperit. Noi ne-am născut ca să fim fericiţi – asta e convingerea mea. Doar așa vom putea aduce fericire. În fiecare perioadă a vieţii fericirea diferă – unele chestii te bucură la 20 de ani și altele la 50. Când eram mai tânără, fericirea era să mă placă băieţii, după ce am născut copiii – fericirea consta în a avea cu ce-i hrăni, să nu aibă crampe la stomac și să nu plângă, să doarmă nopţile, apoi fericirea era să mă întorc la greutatea normală – a fost diferit cu fericirea pe durata vieţii. Nu voi uimi pe nimeni dacă voi spune că fericirea constă din multe mărunţișuri pe care trebuie să le descoperim și pentru care trebuie să fim recunoscători în fiecare zi a vieţii.
Ești arheolog, într-un fel. Arheologul fericirii!
Îţi mulțumesc.