Dragoste achitată din credite
Talentat. Direct. Intransigent. Egocentric. Aristocrat. Filosof. Singuratic. În cea mai mare parte a timpului. Ahtiat de slavă? Poate, pentru că arta, spune el, este narcisită. Discuțiile cu el se desfășoară întotdeauna într-un ritm aproape parizian (zic și eu, de parcă am fost vreodată acolo). De la Camus și trădări la iubire și recunoștință, de la Delon și Federico Fellini la Teatrul fără nume, de la sinceritate la lucruri care îl deranjează și despre care tace.
(Oficial)
Indiferent de cum îl percepem, un lucru e cert: regizorul Mihai Țărnă e o unitate și în lumea teatrului, și în cea a cinematografiei. Cel mai nou film al lui, „Chișinău, my love” (mai exact, teaserul peliculei), a fost prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, în cadrul unui eveniment organizat de Fashion TV (și la evenimentul 8 ani de Red by Rodica Ciorănică). Lungmetrajul „Chișinău, my love” a fost distins cu un trofeu special acordat producției cinematografice, premiera mondială a căreia va avea loc pe 12 noiembrie la Chișinău. Distincția a fost oferită pentru standardele internaționale ale filmului. Iar premiul i-a fost înmânat de actorul american Eric Roberts, în prezența impresarului și producătorului Ciro Orsini. De la București, Mihai Țărnă a adus trofeul „Cel mai promițător film al anului”.
(Doar între noi)
O frază drept prolog: S-ar putea să vă deranjeze prezența masivă a semnului exclamării. Asta se întâmplă când discută doi extravertiți.
Un interviu de Ileana Rusu
Foto: arhiva personală
Mihai, chiar Eric Roberts?
Da. Tu îl cunoști pe Eric Roberts?
Bineînțeles, am băut cafea cu el (!). Evident că din filme.
Eu abia după asta mi-am dat seama că l-am văzut. Zic, stop! OMG!
Tu nu-l cunoșteai? Adică ești om de cinematografie și nu-l știai?
Da, dar eu îmi văd de treaba mea. Mai mult cu visele mele. Desigur că respectul meu pentru lumea mare din cinematografie este imens, pentru că am făcut o școală serioasă la Paris, am avut în calitate de profesori staruri mari. Dar ei îmi spuneau tot timpul: fă-ți opera ta. După asta am fost peste 20 de ani profesor de actori de filme. Niciodată nu am umblat după autografe, chiar dacă m-am filmat cu actori celebri. O singură dată am luat un autograf de la o legendă. Dar cu el am băut o noapte.
Cu cine?
Cu Alain Delon. El mi-a scris „Merci beaucoup” pentru acea beție. (! – n. a.)
Dar ce ați băut? Vin moldovenesc?
Nu, eu m-am filmat într-un clip pentru publicitate la un parfum, pe care l-a scos o prietenă de-a lui. Și noi eram la o serată privată. Și el mă vedea pe ecran – că se derula clipul – și mi-a zis: „Măi, ce mutră bună ai”. Și eu mi-am zis: „‘mnezeule! Alain Delon!” Și uite care-i istoria cu acel autograf. Eu l-am pus într-un sacou care a fost spălat nu o singură dată. Și am fost cu el pe unde vrei. Și la un moment dat l-am găsit în buzunarul din interior. Și era intact. Și-l purtam în geanta mea tot timpul.
Ca pe un talisman.
Ascultă atent, Ileana, că mă trec fiori. Cu o zi înainte de a muri el, îl scot și zic: „Hai să-l pun într-o ramă.” Îl pun în ramă și a doua zi se anunță moartea lui.
Egou, emoții și control
Toate chestiile astea despre care spui – jucatul în filme, băutul cu marile staruri – ți-au gâdilat cumva egoul?
Deloc.
Ai început să plângi…
Nu plâng, fragilitatea lumii mă face să sufăr foarte mult, dar e ceva normal…
Dacă n-ai suferi din cauza asta, n-ai fi tu. Ce te faci fără sensibilitate? Cât de sensibil ești?
Sunt foarte dur atunci când toți sunt sensibili și foarte sensibil atunci când toți sunt duri. E o chestie de inversație.
O faci special sau e o stare trăită atunci?
Ba nu. Eu am un control nebun al emoției. Nu poți jongla cu ea, dacă nu o poți controla. În caz contrar, te oprești după o scenă și te apuci de bocit: vai, ce sunt de genial! – și nu mai faci după nimic.
Știu cum e. Eu când scriu o carte și îmi vine câte o frază bună, sar arsă și strig: vai, cum mi-a venit mie fraza asta genială!
Eu fac un scenariu și dacă simt că mi se ridică emoția, îmi spun că bucata sau replica asta e bună. Tu știi că dacă fiecare personaj nu-l treci prin tine, el nu e al tău. Dacă nu trec prin mine fiecare actor, el nu-i al meu. Și cred că asta trebuie să existe peste tot. Și în politică, și în inginerie. Chirurgii sunt așa. Eu am știut chirurgi mari, care simțeau durerea când tăiau.
Și tu ești, de fapt, un chirurg al realității.
Asta am vrut să-ți spun. Un mare cardiochirurg de aici, care operează la marele centru cardiologic din Hanovra, a fost la Furtuna mea cu Vitalie Rusu. Și a ieșit și a spus: „Credeam că eu sunt chirurg de inimi, dar, de fapt, voi faceți intervenție directă pe cord.” Și a fost un compliment mare, de la o notorietate în medicină.
Cosmopolit, scanare și Fellini
Cât timp te afli aici și cât timp la Paris? Unde ești tu acasă?
Acasă sunt acolo unde lucrez. Acum plec la București, acolo va fi casa mea. Când plec la o montare în Madrid, Spania devine casa mea.
Ești cosmopolit?
Am o chestie lăuntrică și „Chișinău, my love” este acea rădăcină pe care nu poți s-o ascunzi. Dar eu mai mult sufăr fără Paris.
Te-ai „parizienat” cu totul…
El m-a creat. Nu mă percep în afara lui. Sunt două sau trei orașe în viața mea în care atunci când intru, pur și simplu mă contopesc cu ele. Unul e Parisul, desigur. Prima dată când am intrat în Paris, am găsit cu ochii închiși Turnul Eiffel. Nu am întrebat de nimeni. Mergeam spre el. Și am ajuns la 04.00 și am întâlnit primii parizieni – niște negri americani. Morți beți. Și eu vorbeam o limbă tâmpită și ei mi-au spus că Parisul e un fleac (un pic altfel – n. a.), dar iată Bostonul e ceva.
Măi Mihai, da le aduni de peste tot. Am impresia că atunci când întâlnești o persoană, ești foarte atent.
O scanez, fac radiografii. Și un alt oraș care mă absoarbe e Veneția. Și Madridul m-a cucerit absolut. Și Roma la fel. Un oraș te fură prin misterul lui. Ele sunt vrăjite. La Roma am fost cu treabă, primul film pe care l-am făcut, l-am prezentat în biroul lui Federico Fellini. Eu m-am atins de legendă. Momentele astea sunt de neconceput și de neexplicat.
Și de neuitat.
Eu țin minte totul. Țin minte când Osvaldo Desideri – sper că este încă în viață – care a luat un Oscar cu Bernardo Bertolucci, profesorul meu de la Paris, era în acea gașcă. Pentru că noi după asta am plecat cu toții și am făcut o băută a la Fellini.
Ei chiar știu să bea ca oamenii?
Ei știu să trăiască. Îmi ziceau că atunci când se întâlneau cu Fellini era sărbătoare. Am servit în vreo patru ore vreo patru litri de vin. Dar nici nu îi simți atunci când ești cu oameni care te fascinează. De parcă băusem apă. Și ei repetau că Fellini zicea de fiecare dată, că dacă filmul meu nu este o sărbătoare, nici nu are rost să îl fac. Asta e dogmă pentru mine. Osvaldo mi-a zis că dacă nu știa că acel filmuleț e făcut de mine, ar fi jurat că e opera lui Paolo Pasolini. E un mare compliment!
Cum trăiești tu aceste aprecieri? Ce se întâmplă în interiorul tău în acel moment?
E o întrebare foarte corectă. Nici nu e bună, e corectă. Eu sunt conștient de talentul meu. Nu pot suporta lumea care spune „Da nu știu dacă o să pot blablabla, o să încerc…” Pleacă de aici! Tu ești într-o meserie pe care nu tu ai ales-o. Ea te alege. Și eu zilnic, în tot ce fac, adaug alte și alte erori, care construiesc adevărata lucrare. Pentru că numai prin erori fac totul. Eu nu pot altfel să înțeleg realitatea, dacă nu văd strâmbătatea. Și, de aceea, atunci când cineva spune ceea ce vrei să auzi despre creația ta, apreciind-o și analizând-o…
Deci, totuși, vrei să auzi.
Dar nu cerșesc. Pe mine mă enervează când după un spectacol vine regizorul și mă întreabă „Ei, și ce părere ai? Cum ți-a părut?”
Vrea omul o opinie!
Eu când merg la restaurante, am nevoie de un moment de savurare, de liniște. Shakespeare, care este pentru mine Dumnezeul dramaturgiei mondiale, a spus că restu-i tăcere. Am nevoie de un rest de tăcere. Sfântul Augustin are o replică genială: „Dacă mă întrebi, nu știu, dar dacă nu mă întrebi, știu.”
Nu se suportă. Nu e normal.
Ești un băiat foarte deștept, măi omule. (Lingușeală? Nu. Chiar cred asta!)
Nu cred. Eu sunt foarte intuitiv. Am o intuiție nebună. Sunt autodidact.
Dar autocritic?
Un mare. Eu nu mă pot suporta.
Ești perfecționist?
Da.
În tot ce faci? Chiar și cămașa trebuie să fie mereu scobită?
Cu mine nu. Doar cu arta mea. Deși uneori îmi zic, ce ar fi de fain să vin la repetiții în costum… Automat, prestanța va fi alta. Am făcut-o odată și actorii mă priveau speriați. Eu strig foarte rar. Pe ei îi sperie când eu tac. Știu că ceva nu e bine. Dar adevărata mea regie este intuiție. Eu am avut șansa să văd foarte mulți regizori pe lângă care am stat, inclusiv doi ani la Sankt-Petersburg. Și mi-am stabilit un postulat al meu: arta e aceea care nu are reguli.Regula eu mi-o impun, fiindcă talentul este creat din limită și gust. Limita mea și gustul meu nu este nici limita ta, nici gustul tău.
Mihai, știi ce voiam să te întreb? În toate stările astea ale tale nu ajungi cumva la o limită dintre demență și normalitate?
E normal că nu sunt normal.Am probleme cu mine când văd că lumea nu mă înțelege și eu știu asta.
Și vrei să te înțeleagă?
Nu, și nici chiar actorilor nu le explic multe. Când mă întreabă ce-i în scena asta, le spun că voi nu trebuie să știți. Nu e problema voastră, voi spuneți replica și atât. Dacă există o idee adevărată, ea va genera sute de idei. Îmi pot asuma tot ce vrei, în afară de epatare. Eu nu vreau să mir pe nimeni, nu vreau să exclame lumea „Vai, n-am înțeles nimic, dar asta înseamnă că e bun”,așa cum se obișnuiește la Chișinău și mulți regizori se dau drept mari maeștri, dar sunt absolut niște trecuți pe lângă garduri.
Eu despre demența asta voiam să aud…
Stai că acolo ajung. Demența e lângă noi tot timpul, dar eu nu sunt un om periculos. Cred că societatea deja-i dementă. Cred că regia este, într-un fel, un medic al societății. Din păcate, lumea vine la teatru și stă în telefon.
Hai despre film (și nu prea)
Hai să vorbim despre „Chișinău, my love”. Știi ce mi-a părut mie foarte curios? Că tu declari prin interviuri că actorii s-au lăsat atrași de acest traseu exotic, R. Moldova. Ce avem noi exotic? Nu avem crocodili, nu avem jungle…
Am vorbit cu ei și mi-au spus ce au văzut. Noi suntem într-o suspensie de timp, necunoscută în Europa. Ei au văzut lucruri și atitudini umane și întrebări. Pe ei i-a mirat comportamentul plin de căldură al oamenilor.
Și asta e exotică pentru ei?
Da, pentru că așa ceva aproape că nu mai există. Empatia, compasiunea sunt și prin Franța, dar…
… cred că sunt oferite cu mari rezerve…
Ele sunt periodice și posibil să urmărească niște interese meschine. Cred că de cele mai multe ori compasiunea e un fel de lingușire. Eu cred că întâlnirea dintre trecutul nostru sovietic și brandurile moderne, pentru că orașul a plecat în Europa, i-a marcat foarte tare. Am avut doi actori din Cehia, care au trăit pe timpul comunist, dar Praga în acele vremuri era altfel, din Serbia și Iugoslavia, care erau destul de libertine în acea perioadă.
Și ele sunt tot țări post…
Asta și-ți spun: tot țări post, dar nu erau în post ca noi. Noi postim până acum. Noi suntem în post de civilizație.(râs cu plâns la ambii – n. a.)
Ai făcut și cu ei băută, bineînțeles.
O, da.
Mihai, tu ești consumator de alcool?
Nu beau. În ultimul timp, foarte rar. Îmi plăcea foarte mult vinul, am avut perioade când luni și luni nu mă despărțeam de el. Perioade serioase.
Era depresie sau căutare de sine?
Nu știu, nu vreau să vorbesc despre asta.
Despre asta? De ce? Îți era greu?
Aveam o singurătate (vocea îi devine moale și flexibilă – n. a.) Am scris un scenariu cu un personaj care tare-mi place. El se îmbăta și se apropia de oglindă și vorbea cu Dumnezeu. El în chipul lui îl vede pe Dumnezeu. Nu sunt eu, îți spun doar despre o dualitate care se trezea în el. Am mai servit cu actorii, dar foarte ușor. Am filmat două nopți și trei zile la Purcari. Nimeni absolut nu a servit niciun pahar cu vin. După asta, când am plecat cu toții – este vorba de filmări care au durat 18 ore, foarte dificile – mergeam cu cameramanul și-i spun că am fost la Purcari și nici nu ne-am atins de vin.
Ți-ai imaginat vreodată că te-ai născut un țăran și n-ai ieșit niciodată din sat?
De multe ori. Aș fi făcut oierit. Aș fi fost cioban. Tot timpul am zis asta – îmi doresc să fac și o pastorală, un film despre asta. După Poienile Roșii ale lui Loteanu e prea pretențios să vorbesc despre asta, dar eu am altă idee care nu are nicio tangență. Un film despre sat, cu șezători, cu hore, cu fete care se îndrăgostesc de băieți chipeși, cu o lume care nu va mai exista niciodată.
Și care nu mai există, de fapt. Tu trebuie s-o reînvii.
Iartă-mă, te rog, dar pe mine nu mă reprezintă filmele în care, la sate, se vorbește rusește, cu „catlete”, cu „șliopanți”, cu femei curve care pleacă în Italia, cu bărbați beți. Taboul există, dar nu mă reprezintă. Mie mi-au spus că filmul meu de lux nu-i reprezintă. Și foarte bine.
Asta voiam să menționez: film de lux.
E de lux. Unde nu se vede nicio pată minusculă de problemă. Eu cunosc o sumedenie de oameni din țara asta care știu cine-i Descartes, Proust, care pleacă la Viena pentru o seară frumoasă cu operă, care aici merg la Sala cu Orgă, care vin la teatru, care scriu, mănâncă acasă cu cuțitul și furculița. Dacă și vrei să arăți că se vorbește bădărănește, fă un documentar. Filmul artistic are în față trei litere – ART.
Să revenim la acest exotism. Ce au mai văzut actorii? Ce ți-au spus că este ieșit din comun?
(Pauză… – n. a.) Eu. Dar asta-i adevărat, de ce ar trebui să tac? Ei au lucrat cu un regizor zicând că e pentru prima dată când întâlnesc o asemenea abordare. Cu un tip care improvizează, schimbă scenariul din mers.
Cinci ani ai copt această idee. Cinci ani.
Dar l-am scris foarte rapid, în jumătate de an. Da, i-a mai frapat și echipa mea tehnică, actorii din Moldova. Dar îți mai spun o dată – bunătatea lumii. Chiar dacă pentru mine bunătatea lumii sună un pic… sterp. Pentru că în această îmbinare, de foarte multe ori nu se întrezărește caracterul.
De un empatic poate doar să-ți fie milă, spunea cineva.Foarte bine a spus. Eu am urlat la ei, am țipat, am zis NU!
I-ai înjurat pe românește?
Cum altfel?! Pe un actor mai nu l-am gâtuit pe platou, pe altul l-am scos din avion, că voia să plece.
Dar mi-ai zis că strigi puțin.
În viață sunt calm, dar cum altfel să lucrez? În teatru, cele mai multe repetiții sunt în tăcere.
Dar îți dai seama ce reputație îți poți face urlând la filmări?
Eu n-am reputație.
Tu ai nume.
Nu știu dacă am nume. Eu am stil. Eu am personalitate și individualitate. Știu cine sunt și știu ce fac. Și pe mine e foarte greu să mă miști. Doar în cazul în care complicele meu din platou îmi demonstrează că ideea mea este inferioară celei propuse de el. Și s-a întâmplat de câteva ori, am ascultat, m-a convins și am zis: Facem!
Deci, ai făcut, totuși, compromisuri?
Nu merg la compromisuri, mă gândesc doar dacă filmul are de câștigat. Sigur că există compromisul în artă, dar mă străduiesc să-l omit.
„Stăpânul” sufletelor din platou
Pe platoul de filmare te crezi stăpânul acelor suflete, care îți execută ordinele?
Altfel cum? Dacă echipa nu simte mâna, consideră că nu o ai.
De fapt, toți regizorii au fost destul de duri pe platou.
Regizorii buni. Eu nu vreau ca cei care vor citi interviul și vor să facă Regie Film, să zică: dacă voi fi dur, voi fi regizor. E o prostie. Duritatea nu are nimic comun cu talentul, cu conceptul, cu viziunea, cu revolta ta interioară, cu durerile tale pe care vrei să le spui. Nici cu frustrările. Duritatea pe set este condiționată doar de un singur lucru, care reprezintă marele succes al unui film – ORGANIZAREA. Au fost momente în care venea asistenta mea și mă chema să filmăm, că eu mă luam cu vorba, cu bancurile. Nu stau tot timpul ca un jandarm. Dar în unele momente trebuie să fii intransigent. Și au fost momente în care actorii au spus „eu asta nu fac”. Faci! Nu despre tine fac acum film, dar despre personajul tău.
Pe lângă politică. Confuz.
Te-am văzut într-un video pe rețelele de socializare în care vorbești despre „Chișinău, my love”. Știi ce am observat eu? Încerci să te justifici. Se face o paralelă între acest film și primarul Chișinăului, cumva parcă ar fi o aluzie politică.
Eu vorbesc undeva despre primar?
Nu vorbești, dar automat în capul meu a apărut ideea. Și sunt sigură că nu sunt singura.
Vrei un paradox? Primăria nu mi-a dat un leu! Dar nu prea înțeleg ce spui.
Păi, tu ai spus „Chișinău, my love, Europa, my love.”
Eu vorbesc despre faptul că trebuie să avem o poziție civică și poziția mea civică e că în film noi vorbim despre aderarea R. Moldova la Uniunea Europeană. Cineva mi-a zis: dom’le, nu vi se pare că vă pătați? Cu cine mă pătez, în puii mei?! Eu fac film cu Primăria! Eu trebuie să aștept un alt primar sau cum? Sunteți niște idioți!
Am vrut doar să menționez că se întrezărește aluzia politică.
Aluzia politică e o iluzie. Pe noi nu ne-a susținut nici Guvernul, nici Primăria, nici alte instituții de stat, pe care le-am sunat, le-am trimis solicitări. Băi oameni buni, au venit 14 actori din Europa, niciun film n-a făcut asta aici. Numai noi știm cum ne-am rupt fundurile să facem totul bine. Și n-am făcut ca să reproșăm pe urmă, că vezi tu ce am făcut noi. Eu într-adevăr vreau ca orașul Chișinău să fie o capitală europeană. Și vorbesc despre faptul că dacă la conducere sunt forțele care privesc spre Europa, hai atunci să facem ceva împreună. Filmul este un ambasador cu mult mai mare decât toți ambasadorii care stau în ambasade. Filmul va fi văzut de milioane. Imediat. Și se vor întreba: da unde-i Chișinăul ista?
Sunt sigură că Eric Roberts nu a auzit în viața lui.
Da de unde! Lui i-a plăcut foarte mult teaserul, m-a luat deoparte, am discutat. Și mi-a zis „Good job. Best job.”
Poate a spus-o din complezență?
Aha. Tare-i trebuie lui Eric Roberts complezență pentru un oarecare (cenzurat – n. a.), despre care nu știe cine-i și de unde-i. După asta a aflat, am discutat, s-a apropiat de mine foarte multă lume din cinematografia mondială. Actrițe mari.
E prima dată când ai urcat în scenă la Cannes?
Da, dar am mai avut un scurtmetraj, cel pe care l-am prezentat la Federico Fellini, a fost prezentat și la Cannes, dar eu nu am fost prezent. Și uite că prima dată în scenă și brusc mi se întâmplă atâtea: premii, staruri, discuții, aprecieri. Dar cel mai mare premiu a fost că am vorbit cu oamenii care fac istoria filmului. Poate și noi vom face cu „Chișinău, my love”, istorie. Cred că atunci când va apărea, va avea un mare impact.
Nu te întreb câți bani ai cheltuit pentru el.
Foarte mulți. Noi suntem în datorii până peste cap. Am luat credite.
Iubirea față de Chișinău merită credite?
E bine ca lumea să înțeleagă că, pentru a face ceva mare, serios și profesionist, merită investiții. Eu văd ce fac cei care s-au apucat acum de filme, că se filmează trei. Că au oprit filmarea că nu le ajung încă doi lei. Așa ceva nu accept. O țară, dacă nu are cinematografie, nu se află în rândul țărilor serioase europene civilizate.
Ministrul Culturii și banii
În film apari și tu, din câte am văzut în teaser.
Da, în rolul ministrului Culturii. N-a vrut nimeni să-l joace. (din nou, râs cu plâns – n. a.) I-am propus și lui Sergiu Prodan, dar a refuzat.
Banii. Deci, voi sunteți în credite, dar speri cumva că încasările vor fi pe potriva calității filmului?
Sigur că da. Dar noi am avut și parteneri foarte generoși.
Cum ai plătit actorii?
I-am plătit per zi. Onorariul a fost în funcție de actori. Nu avem tarife fixe, depinde cum te înțelegi.
Erau conștienți că venind aici nu se vor ticsi de bani?
Știau. Ei au venit că mă cunosc personal. Din R. Moldova au jucat foarte puțini actori. Catrin Sandu, care este eroina principală, e cântăreață, dar când am văzut-o, știam că mi-am găsit eroina. A făcut un rol de excepție. Mai sunt Nicu Țărnă, Dumitru Roman (alias Beton – n. a.), care face un rol dramatic. El îmi spunea că cineva l-a trecut în telefon cu numele Beton și îl sunau și-l întrebau dacă nu are cumva vreo două mașini de beton? (Aici chiar am râs cu poftă.)
Întotdeauna s-au prezentat le festivaluri doar teasere?
Nuuuu, asta a fost o excepție. Dar se vede și din imagini, și din scene, și din jocul actorilor dacă e sau nu bun. Vezi din teaser că e un film de aventură. E cu accente criminale, un love story, un pic de horror, și comedie muzicală, pentru că se dansează și se cântă. Noroc-ul mi-a dat muzica, am luat patru piese. Melodia Primăvara va fi însă interpretată altfel, cum nimeni nici nu se așteaptă.
Când îți dai seama că un actor joacă fals?
Imediat. Un actor este fals atunci când vine pe platou pentru bani. Nu pot lucra cu cineva care nu-mi convine.
De ce anume „Chișinău, my love”, dar nu alt oraș sau localitate?
Pentru că laitmotivul e să descoperim Chișinăul prin ochii unui venetic. Sunt născut și crescut aici și simt că acest oraș poate altfel. Îmi amintesc de o căsuță uimitoare prin care treceam în fiecare zi când veneam de la școală. Am mers acum acolo și am găsit un imobil din cele care se construiesc acum, cu 2 mii euro mp, și mi-am dat seama că degrabă nu va rămâne nimic și am zis că voi imprima niște colțuri pe care, ulterior, le vor căuta și chișinăuenii să le vadă. Sunt chestii foarte rebusate. Dar cea mai importantă în acest film este relația umană.
De ce Veverița Production? Faci cumva aluzie la o stare a moldoveanului?
Așa o numeam pe soția mea, Cornelia, când ea era tânără.
Băgătură în suflet
Cum te suportă Cornelia?
Foarte greu. Eu sunt o persoană oribilă. Și știu asta. Și totuși fac oribil. Știu că nu trebuie să spun ceva, dar spun, știu că o va deranja dacă voi face ceva, dar fac. Provoc. Și pe urmă-mi pare rău, dar nici iartă-mă nu spun de fiecare dată.
Tare drăcos (cenzurat!) te crezi tu.
Nu mă cred, eu știu că sunt.
Pauză…
Cred că e un fel de a acoperi singurătatea.
Tu chiar te simți atât de singur?
Tot timpul…
Asta e plata pentru talent?
Nu vreau să vorbesc, mă tem de-așa chestii. Am făcut odată un spectacol non-verbal, Și restu-i tăcere, și acolo e o scenă pe care eu, când am improvizat-o, lumea a tăcut și s-a uitat la mine. Erau Ispirația și Moartea, două personaje, care țineau într-o mână vălul de mireasă și pana. Și când îi dădeau pana, personajul voia și vălul, și îi smulgea pana și-i dădea vălul. Ai ori una, ori alta. Nu le poți avea pe ambele.
Nu le poți avea pe toate?
Nu. Dacă ești cu creația, în altă parte ceva se sparge.
Dar tu când scrii sau montezi, nu te simți singur, așa-i?
Da, dar cel mai bine e ca în aceste momente să ai omul tău lângă tine.
Și nu este soția omul tău?
Ba da, dar eu sunt neclar. Îmi spun și singur: Mihai, ești neclar.
După 50 nu s-a acutizat starea asta?
Eu acum mă simt mult mai bine decât la 30 de ani. În plan fizic. Am slăbit, merg mult pe jos, nu consum alcool.
Nu fumezi (nu mi-a permis să trag un Iqos în birou). Tu, practic, nu ai vicii. În afară de…
De ce?
De EU. (râde cu poftă – n. a.)
Da, dar în schimb, cu ce pot să mă laud, atunci când vorbesc cu cineva, nu mă laud și nu mă dau tare. Gen, băi, da tu știi că eu…, bre, eu…. Am în preajma mea oameni care vorbesc doar despre ei. Eu mă ridic și plec. La Chișinău cunosc foarte puțină lume și sunt ok. Mă oprește poliția, plătesc amendă etc.
Nu ai tupeul să zici că tu ești cutărică? Sau ai avut și Parisul ți l-a tocit? Ori îl ai doar acolo?
Tupeul meu e că eu sunt încă un provincial. Și Cehov spunea că nu-i nimic mai rău, decât o stea din provincie. Dar îmi dau seama că capacitatea de a vedea acolo unde nimeni nu vede se numește TALENT. Există însă ceva care mă tot macină, de aia și fug mereu la Paris, pentru că întrebările care mi se pun aici mă sufocă (ups, oare e și cazul meu? – n. a.). Sunt de ordin provincial.
Ne scuzați, suntem niște provinciali. Noi n-am gustat Parisul, așa ca tine (ce frază ironică!)
Ar trebui să nu fiu sincer. Dar eu imediat ce am ajuns acolo, m-am văzut cu niște directori de teatru, cu niște actori cu care am lucrat, cu niște producători și mi-am revenit pe loc. Cum să mă întrebe aici cineva despre detaliul din compoziția cadrului?
Nici eu nu te întreb. Dar te întreb altceva: e cazul să fii narcisist? Ba nu, afirm că tu trebuie să fii narcisist.
Arta este narcisistă.Doar că există narcisism condiționat și necondiționat. Eu sunt pentru cel necondiționat. Cel condiționat te duce într-o stare de autoadmirație perversă.
Care e cel mai absurd moment din filmul „Chișinău, my love”?
De regulă, fac totul logic. Absurd e mesajul că dragostea te orbește. Protagonista, care e pianistă, atât de tare se îndrăgostește de eroul central, că nici nu observă că e un șmecher.
Cât? Când? Cât va costa biletul?
Pentru premieră, prețul va fi între 500 și 700 lei, va avea loc la Palatul Național, vin staruri.
Nicu, fratele tău, crede în extratereștri. În ce crezi tu?
Eu cred în iubire. În iubirea superioară. Că ea se numește Dumnezeu.
Nu văd.
Ce?
Icoane prin birou.
Nu e neapărat. Îl am pe Caesar aici (bustul împăratului roman – n. a.).
Bine că nu ai și un Brutus lângă el. Dar, apropo, în viața asta ai avut mulți alde Brutus prin jurul tău?
Sigur că da. Nu prea cred oamenii. Apropii foarte puțină lume. Romanul meu iubit e Un veac de singurătate.
Dar singurătatea nu este egală cu nefericirea.
De ce crezi că eu sunt nefericit? Singurătatea mea nu e una de sihastru. E una, știi cum? Ca să știi cu cine să taci.
Următoarea destinație cinematografică, semnată Mihai Țărnă, care va fi?
Pregătesc un film de aventură, un western american. Cu multă filosofie însă.
Tu ești tare secretos. Nimeni nu știe ce faci.
Nu-mi place situația când încă nici nu au început filmările, dar deja toată lumea știe că se filmează un film sau altul.
Pe finalul interviului, te aplaud! În picioare. Și zi-mi ce crezi despre Serialul Plaha?
Nu l-am privit.
Dar un tandem cu vreun regizor?
Nu sunt aceleași tăceri.
Despre ciudă. În cazul meu.
Ai văzut-o pe Monica Bellucci?
Da.
Într-adevăr e atât de frumoasă?
Da. E pur și simplu… Cazi jos.
Și cum, naiba, a înșelat-o Vincent Cassel?
Vorba vine, orice femeie frumoasă ajunge în momentul când cineva n-o mai vrea.
Aiurea.
Un grand merci..