Citește câteva mărturisiri făcute de pictorul Iurie Matei în podcast-ul „Sincer cu Tine”.
Sunt al șaptelea copil în familie și recunosc că este un sprijin să ai fraţi și surori mai mari. Valeriu îmi trimitea pensule, vopsele și cărţi românești de la Moscova, mai ales în perioada sovietică, chiar erau necesare. Mama m-a născut la 44 de ani, am crescut în multă atenţie și dragoste.
Când am plecat la Leova să fac pictură, tata mi-a spus că va fi greu, sărăcie. Aici nu e ţara lui Dali, Van Gogh sau Picasso. Regret că nu a reușit să-mi vadă tablourile și să se convingă că și aici se poate.
Arta este o marfă, iar norocul înseamnă să întâlnești oameni cărora să le placă ceea ce faci. Siguranţa că tablourile mele vor fi protejate o am. În momentul în care vinzi un tabloul cu 1000 de euro, nu-ţi oferă certitudinea că va fi păzit bine, în schimb dacă îl dai cu 3000 sau 4000 de euro, știi că acest lucru nu se va arunca ușor. Trebuie să ne cunoaștem preţul și valoarea muncii noastre.
În debutul meu vindeam mult și ieftin. Acum e invers, mai bine mai puţin, dar mai calitativ. Cel mai scump tablou până acum a fost vândut cu 25.000 de euro, în Olanda, dar cu comisionul care și l-a luat și galeristul.
Refugiul meu, este acest chin de a sta în faţa unei pânze și de a lucra. Uneori pot fi acolo trei sau patru zile fără să interacţionez cu nimeni. Dacă vă imaginaţi o pisică blândă care brusc se transformă în arici, acela se întâmplă să fiu eu. Asta poate fi atunci când cineva intră în aria mea de creaţie. Știu că nu pare normal, dar e un moment când nu poţi mereu să-ţi controlezi emoţiile.
Când ies din atelier nu o să mă vedeţi un îngândurat. Acolo înjur, creez, acolo e lumea mea, dar știu să delimitez stările. Sunt optimist și iubesc să fac glume. Nu-mi place monotonia și plictiseala, mereu trebuie să fiu în mișcare. Nu am acceptat niciodată ca cineva să-mi spună stop. Ceea ce nu știu încă colegii e că uneori îmi ascund tristeţea după bancurile pe care le spun și încerc să creez bună dispoziţie celor din jur. Simt oamenii și mă strădui să le fac la timpul și momentul potrivit.
Faţă de fiul Richard am o datorie de câteva tablouri. I-am promis la fiecare zi de naștere, până la 18 ani, să-i dăruiesc câte o lucrare de-a mea. Recuperez! Oricum, el știe că toată munca mea îi aparţine lui.
Colecţionarii te urmăresc și, când vor să-și reînnoiască galeria, te găsesc. Eu nu vorbesc despre preţuri, am impresari care negociază. Nu-mi place să vorbesc despre bani.
Și azi mai păstrez în atelier mașina de cusut a mamei mele, la care mi-a cusut cămășile când eram mic. Mai am unele lucruri de acasă care îmi amintesc de părinţi. Totuși, mai multe păstrez în memorie. Pictorul este ca un depozit de imagini, le imprimă pe retină, iar mai târziu le transformă în tablouri.
Urmărește interviul integral în video-ul de mai jos: