Actrița Mihaela Strâmbeanu față în față cu Rodica Ciorănică. Confidențe și gânduri sincere după doi ani de evadare în Londra și Tbilisi. Despre drame, vârstă, visuri idealiste și oameni care dor.
upă doi ani de evadare în Londra și Tbilisi. Despre drame, vârstă, visuri idealiste și oameni care dor.
Text: Rodica Ciorănică
Foto: Natalia Mitereva
MUA: Cristis Beauty Salon
Styling: Diana Serejnikof
Vestimentaţie: Florentino Delure
MAMA, TATA, GOLURILE
Cred că pentru prima dată stau drept şi responsabil faţă în faţă cu viața mea. Iarna asta e prima iarnă pe care o voi trăi singură, fără ajutorul nimănui. Mi-a fost tare dor de casă în acești ultimi ani cât am lipsit de pe aici, dar încă mi-e greu, seara mai ales – nu înţeleg de ce sunt singură, de ce nu aud vocea mamei care vorbeşte la telefon cu nouă prietene pe zi, şi râde, şi plânge… Acum o visez doar. Cum mă priveşte dintr-o parte, atent, să nu mă deranjeze.
Timpul nu vindecă răni, doar te învaţă să trăieşti cu ele, ele fac parte din mine şi nu încerc să înăbuş sau să le ascund. Durerile sunt EU. Cea mai veche durere este Levan, a murit într-o explozie absurdă în Abhazia, exact 30 de ani în urmă. Cea mai nouă durere este mama, a murit acum trei ani, într-un spital cu asistenţă paleativă din Chişinău.
Mama nu a vrut să mă lase niciodată de lângă ea. Avea astm bronșic, iar în momentul în care avea un access, necesita o injecție în venă pentru că fără, murea. Am învățat să îi fac aceste injecții pentru că ambulanța ajungea în 15-20 de minute, adică prea târziu. Am văzut-o foarte des în situații în care era la un pas de moarte.
Acasă deja nu se mai putea ține doar cu îngrijirile mele, avea nevoie de o atenție mai specială. I-a cedat piciorul drept, apoi a căzut și și-a rupt mâna. Am dus-o la Spitalul de Urgență și de acolo ne-au alungat. Ne-au spus că are deja probleme para-medicale și, pur și simplu, ne-au alungat din spital. În altă parte decât la îngrijiri paleative nu am avut unde să o duc.
Tocmai în acea perioadă montam un spectacol la teatru și erau zilele astea când lucrezi de la 10 dimineața. Ți se dă o oră de pauză la masă și după intri iarăși altă repetiție, până la zece seara. În acea oră de pauză alergam la ea, iar în acea zi de miercuri, înainte de 30 noiembrie, mi-a spus „Știi, îmi e tare dor de o cafea!” M-am dus la prietena mea care stătea lângă spital și i-am făcut o cafea la un aparat din ăsta de ultimă generație. Am pus-o într-un borcan, l-am învelit cu prosoape ca să se țină fierbinte, i-am dus-o, iar ea: „Pfffiuuu, nu e bună.” Probabil că se aștepta că o să i-o fierb la ceaunel, dată prin râșnița noastră de acasă. Ea aștepta cafeaua ei. I-am spus că o să merg acasă și o să o fierb așa cum făcea ea.
Urma să merg vineri, dar am primit un telefon că gata, s-a stins. Era și ea obosită. A zis: „Gata, nu mai vreau. Nu mai pot să lupt. Mă doare tot.”
Mama a cântat în Capela Corală Doina, iar tata a fost inginer la uzina Signal. Au trăit o dragoste nebună, cu drame şi gelozie. Eu adormeam în timp ce ei dansau vals.
Eram fata tatei. Tata mi-a cumpărat patine la trei ani şi făceam patinaj artistic pe lacul de la Botanica. Mă lua pe palme și mă ridica sus sus, învârtindu-mă, exact ca la televizor… Cu tata am adunat păsările, căţeii şi pisicile bolnave şi le aduceam acasă. Mă învăţa să fiu „bărbată” şi să nu bat copiii şi femeile, dar, cel mai important, să nu lupt cu cel mai slab ca mine.
Mama mea a fost o muziciană profesionistă. Țin minte că ne interpreta arii din operă, la care tata se întorcea și zicea: „Ooo, nu!”. Pe urmă trecea la tangouri și romanțe. Cânta atât de frumos…
A fost cred că cea mai nebună dragoste de mamă. Nici până azi nu îmi pot explica o reacție a sa. Într-o zi, foarte demult, a ieșit din troleibuz la stația de lângă casa noastră și, în momentul în care trebuia să traverseze drumul ca să intre în curtea casei, a văzut papucelul unui copil, care fusese lovit de o mașină. „Oare nu au lovit-o pe Mica mea?”, s-a întrebat și a urcat înapoi în troleibuz ca să vină la mine la antrenamentul de gimnastică și să verifice. Drumul a durat vreo jumătate de oră și, când m-a văzut, s-a prăbușit și a răsuflat adânc: „Bine că e vie”. Nu înțeleg nici acum de ce a reacționat așa. Ea doar știa ce pantofi aveam eu, că doar ea mi-i cumpăra. Cât a mers în troleibuz și-a ieșit din minți, dar i-a fost frică să verifice acel pantof, ca nu cumva să se adeverească că este al meu…
Părinții mei nu m-au lovit niciodată. Nu am primit nicio palmă de la ei. Odată, când au vrut să mă pedepsească, m-au pus să stau într-un ungher cu fața la perete. Eu m-am întors, eram cu pielea goală, și am făcut pipi demonstrativ din picioare, ca un băiat. La care tata a zis: „Giovanina, n-are rost… caracterul e îndrăcit”. Mama îmi povestea că până la un an nu voiam să dorm și ei au găsit o modalitate să mă legene. Mă puneau într-un cearșaf și mă purtau prin casă. Clar că eu profitam de ei atunci și i-am chinuit un pic (râde). Pe urmă am devenit cuminte. La grădiniță și la școală am fost un copil cuminte.
Tăticu a fost un romantic incurabil, cu toate că a fost inginer la uzina militară „Signal”. Tot ce făcea acolo a fost un secret. De fiecare dată când îl întrebam, îmi spunea că face aparate de radio pentru avioane și corăbii militare. Altfel, tata mi se asociază cu două găleți pline cu ciuperci. El mergea, după fiecare ploaie, în pădurea de lângă Botanica și aduna ciuperci. Cred că cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată erau acele ciuperci în sos de smântână cu ceapă și usturoi, care mai aveau printre ele și fire de iarbă, uneori și țărână…
Tata era extrem de gelos. O iubea pe mama la nebunie, dar ea obosea de gelozia lui excesivă. În neamul ăsta al nostru, al Strâmbenilor, toți suntem geloși. Tata i-a interzis mamei să mai lucreze la Filarmonică și a luat-o cu el la uzină. Îți dai seama, mama, o boemă, să lucreze la uzină. Bineînțeles că mai mult de o săptămână nu a rezistat. Ulterior și-a găsit loc la colegiul pedagogic la secția muzicală, unde a predat toată viața.
Romantismul lui se manifesta în multe moduri, mai ales când stătea la un pahar de vorbă bună cu alți prieteni și venea pe la patru sau cinci dimineața. Aproape de casa noastră, pe strada Dacia, erau patru rotonde mari cu mulți trandafiri. Îi tăia de acolo și îi aducea acasă. Noi dormeam și el ne așternea prin toată camera trandafiri. Dimineața, când mergeam să îmi spăl dinții, călcam pe roze. Până la urmă, s-au despărțit din cauza geloziei.
Aveam șapte ani când s-au despărțit, dar am rămas să trăim împreună până la sfârșitul vieții tatălui meu. Pentru că nu a vrut să cedeze niciunul.
A murit la 58 de ani. Lovit de o mașină. S-a stins în spital, în somn. La 57 de ani ai lui, când mergeam împreună pe stradă, observam cum se uită fetele tinere spre el. Arăta foarte bine.
Durerile încă dor. Ele nu pot să nu doară. Ele vor durea mereu. Ele sunt parte din mine. Învăț să zâmbesc și să îmi duc durerile cu capul sus. Și probabil reușesc, pentru că pe mine mă întreabă des lumea: „Tu ești îndrăgostită? Ție așa îți sclipesc ochii…”
LEVAN – IUBIREA EA… ȘI NEIUBIREA
Războiul din Abhazia l-a smuls pe Levan din viața mea… Aveam 18 ani când l-am cunoscut. A fost cel mai bun actor de cinema din Georgia, mergea la cele mai mari festivaluri de film și lua cele mai importante premii. Când s-a început mișcarea de independență, grupul nostru din zece moldoveni ieșea, bineînțeles, cu georgienii pe baricade. În momentul când s-a întâmplat masacrul din 9 aprilie 1989, în Georgia, când au fost omorâți – pur și simplu trăiați și împușcați oameni în fața Guvernului, Levan era plecat în Olanda la un festival. Ulterior, când a ajuns războiul în Tbilisi, el era plecat în America și, când a venit în țară, cineva i-a spus: „Mă, ție nu îți este rușine că iubita ta moldoveancă stă cu noi și luptă, iar tu umbli prin hoteluri de cinci stele?”. Bănuiesc că atunci în el s-a trezit un fel de protest interior sau răutate, nu știu…
Și-a cumpărat pușcă și pistol și se pregătea să plece. În zadar s-a culcat mama lui în pragul ușii și a zis: „Pleci doar dacă treci peste mine.”. Și el a trecut. A fost omorât a doua zi, din cauza unei explozii. Până acum nu înțeleg ce s-a întâmplat. Cum s-a întâmplat? De ce mie? De ce el? Avea 29 de ani, eu 21.
Levan nu m-a părăsit niciodată. El mereu este cu mine, în mine, lângă mine. M-am prins de multe ori că, de fiecare dată când fac cunoștință cu cineva, cumva în mintea mea, vorbesc cu Levan și-l întreb: „Îți place? E bun pentru mine?” Și parcă niște semne din jurul meu îmi spun da ori nu. Sigur, asta o fi doar imaginația mea… sau poate nu…
Peste vreo șapte ani de la moartea lui, mama și-a găsit ginerele perfect și mi-a zis: „Mihaela, gata, ai 29 de ani. Dacă nu te măriți până la 30, ce o să le spun la rude? Ce o să zică societatea?”. Am ascultat-o pe mama și m-am măritat. Pentru mine era de neconceput atunci că eu trebuie să fac o familie și să mă conformez fără să simt lucrul ăsta. Acum, dacă s-ar repeta situația, l-aș accepta pe acel bărbat, dar atunci eram verde.
A fost bodyguardul tuturor președinților. El își dorea copii, eu nu puteam din cauza problemelor cu glanda tiroidă pe care am tratat-o mulți ani. Îmi părea rău că nu pot să-i ofer asta. Cumva, cred că nu am fost destul de matură ca să apreciez acest gest frumos al mamei, care mi-a găsit un soț ideal. Eu nu eram gata pentru așa ceva. Am decis să las acel loc liber pentru o altă femeie care o să îi facă acei copii. Și a venit acea femeie.
Peste 20 de ani de la moartea lui Levan, am mai întâlnit pe cineva, tot un georgian. Un bărbat care mi-a oferit confortul, mângâierile, dragostea, acea senzație de bărbat protector, care chiar avea grijă de mine, dar… La început totul pare bine și frumos. El îți arată cele mai frumoase calități ale sale, dar, dacă după trei ani de relație nu te leagă nimic de un om, nici afacere, nici casă, nici copii, atunci totul încet, încet se destramă.
ȘI-AM SĂ DANSEZ VIAȚA. TEATRUL
Rebelă fiind și tot timpul printre tineri, sunt la fel ca ei. Nimeni nu crede în vârsta mea, sunt obligată să le arăt paşaportul. Încerc să amân tristeţile pentru bătrâneţe, că tot o să am mult timp liber. Am 51. Şi e cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.
Uneori mă gândesc că nu am făcut nimic în viaţa asta… Dar nu chiar nimic… Un pom am sădit, o căsuță pe strada Bucureşti mi-am luat, pereţii i-am zugrăvit singură. Am un beci pe care trebuie să îl umplu cu vin şi cu un bărbat care să îl facă. Dar cel mai mult îmi lipseşte un râs de copil. Mi-i dor de un bărbat care să îmi depăşească aşteptările.
Timpul… Îi accept viteza şi nu mă opun, nu mai am cum. Aş vrea să mă trezesc într-o continuă primăvară.
Sunt fericită că după doi ani de Tbilisi și Londra, am revenit în orașul meu iubit, în Chișinăul cel mic și frumos, cu căsuțele lui minunate. Natura lui mă fascinează. Mă simt ca un copil care vizitează pentru prima dată Disneyland. Îmi era dor de orașul meu, de oamenii de aici, de viața lui culturală. Indiferent că am fi cea mai săracă țară din Europa, se întâmplă lucruri faine aici, diverse manifestări culturale. Cred că suntem niște norocoși.
Colegii de la teatru s-au bucurat foarte mult să mă primească înapoi. Am așteptat răspunsul de la direcție vreo patru luni. Am fost ținută într-o încordare, incertitudine și o frică că dacă nu mă primesc, ce fac? Unde merg? Eram într-o stare care începuse să mă macine. Dar toată lumea m-a întâlnit cu atâta bucurie: „Gata, gata, nu mai pleci? Te-ai întors? Uraaa!”.
M-a impresionat gestul unei femei de 70 de ani. După un spectacol a venit și s-a așezat în genunchi în fața mea: „Doamne, cât de mult mă bucur că ați revenit acasă.”, eu m-am aplecat și am încercat să o ridic. Mă simțeam atât de rușinată și de… bine, o fericire enormă. Când o femeie la o vârstă atât de respectabilă ţi se așează în genunchi, chiar dacă e un gest oarecum stânjenitor, te face să înțelegi ceva de ce ai nevoie – am înțeles că oamenii m-au așteptat, mă iubesc, mă apreciază și cred că așa ceva nu se cumpără.
Rolurile mele… Le fac bine abia după ce reuşesc să le trec prin prisma trăirilor mele, încep să le simt, să le îmbogăţesc ca să le pot îmbrăca ca pe o mănuşă. Lucrez continuu la acest capitol, încerc să mă perfecţionez, ca să fiu veridică.
BANII CARE VIN ȘI PLEACĂ
Mi s-a întâmplat să trăiesc fără bani, dar atunci locuiam cu mama, acasă, unde mereu sunt provizii, și nu simțeam. Acum, când nu am nici provizii și sunt singură, merg pur și simplu și împrumut de la prieteni. Asta e o problemă care trebuie rezolvată. Am făcut niște datorii în acești ani și ar trebui să mai găsesc încă un job ca să fac față acestor datorii, pentru că ele cumva mă țin și nu îmi dau liniște.
Până una-alta teatrul este unica sursă de venit, dar o să încep să dau lecții particulare ca să îmi pun o bază a elevilor mei, ca ulterior, când o să mă simt sigură, să deschid o școală a mea. Vorbim de arta actorului, arta vorbirii, balet, muzică.
Nu știu cum o să mă descurc, dar îmi spun mereu: „Mihaela, tu singură ai ales să mergi pe calea grea, asta este realitatea și trebuie să ții piept”. O să încerc să „mă învârt”, să fac tot posibilul ca să mă întrețin singură, pentru că niciodată în viața mea nu am avut, în afară de mama, pe cineva care să aibă grijă să îmi dea bani, să mă protejeze într-un fel. Nici în teatru nu am avut protector, probabil că de asta am puține roluri.
Nu am acceptat să fiu întreținută. Am avut propuneri, dar nu am acceptat, mi s-a părut înjositor. Nu îmi pot permite luxul să decad atât.
ATITUDINI SIMPLE, ESENȚIALE
Am fost foarte deschisă cu oamenii. Mi-am pus pe tavă totul – și bucuriile, și greul, și unele slăbiciuni transformate în vicii. M-am deschis de tot și a fost interpretat greșit. Probabil că nu am ales bine oamenii în fața cărora să mă dezgolesc așa.
Știi că se spune că cel mai puternic om nu e acela care a biruit pe cineva, ci care a obținut o victorie asupra sa. Am trecut prin perioade dificile. Atât de dificile, încât unii treceau prin fața teatrului și ziceau: „Asta încă n-o murit? Încă n-o zdohnit?”.
Probabil că fiece om are momente în care nu vrea nimic altceva decât să se ridice, să realizeze că este puternic, că are pentru ce și pentru cine trăi, că are o ocupație, o meserie. Ori meseria mea necesită multă implicare și conexiune, o minte trează și limpede. Am ieșit singură din acea gaură neagră, fără ajutorul nimănui. M-a scos o putere, probabil dorința de a fi din nou liberă, și o ambiție de-a mea că nu îmi pot permite să fiu roaba unui viciu.
Mai am curajul să visez că într-o bună zi toată lumea va fi foarte fericită. Că nu vor mai fi griji, nu vor mai fi nevoi. Lumea va fi mai relaxată, așa cum este de exemplu în Londra. Nesiguranța pentru ziua de mâine ne face mai crispați. Mă văd și pe mine uneori așa, pentru că, sinceră să fiu, ziua de mâine mă sperie.
Dar cel mai mult îmi lipseşte un râs de copil.Mi-i dor de un bărbat care să îmi depăşească aşteptările.
PE NOI AUTOSTRĂZI ALE VIEȚII
La Londra m-am filmat într-o publicitate pentru un brand de canapele. Mă vedeam zilnic la televizor. Ulterior am primit rolul unei balerine într-un film, dar încă nu au început filmările. Filmările vor avea loc în Londra. Eu vorbesc o engleză cu accent, dar exact de asta era nevoie pentru că este un film despre europeni care stau în Londra. Este o istorie autobiografică. Va fi cu mult balet, cu multe costume de epocă, într-un cuvânt este un proiect foarte curios și interesant pentru mine ca actriță.
Acum, cu experiența mea, aș dori să reiau unele roluri pentru că știu că le-aș juca altfel, mult mai interesant, mult mai captivant și pentru mine, și pentru spectatorul care ar veni să mă vadă. Mult mai adânc, mult mai matur.
Mi se pare că noi, actorii, avem de muncit până la sfârșit, pentru că la noi nu se iese la pensie. Ieși din joc atunci când nu mai poți, pe motiv de sănătate. Am avut colegi care au jucat și până la 85 de ani. Pentru un actor nu există: „Gata, sunt maestru! Știu tot.” Trecem printr-o perfecționare continuă pentru că lucrăm cu sufletul, care este viu, care în fiecare zi simte, care doare, care plânge, care e lovit, care e fericit.
OGLINDA
Pentru o actriță este extrem de important să arate bine. În momentul când mă uit la mine în oglindă, dezgolită, îmi place corpul meu. Nu am nicio pretenție la el. Plus că și mențin asta. Sunt foarte atentă la ce mănânc, cum mănânc și când mănânc, dar vârsta a început să se citească pe față. Nu atât vârsta, cât durerea și crisparea.
Este o crispare care vine din durerea că am pierdut-o pe mama și după un gol enorm din suflet. Uite, mă podidesc lacrimile. Încerc, în acel magazin virtual din sufletul meu, să cumpăr acele culori și să colorez griul ăsta, care înainte era negru… poate de acolo și vine obsesia mea de a pune lumină multă și galben peste tot și tot șterg praful mereu ca să strălucească.
Golul pierderii mamei, probabil, va rămâne o rană sângerândă pentru toată viața, doar că voi încerca să îl umplu cu emoții cât mai pozitive, cu oameni cât mai sinceri lângă mine pentru că fariseii mă scot din sărite.
Genetic, de la ambii părinți am probleme cu rinichii. Eu m-am născut cu cearcăne, dar acum, cu trecerea timpului, s-a agravat. Mă gândesc că mi-ar trebui o blefaroplastie, dar îmi este foarte frică. Operația trebuie făcută doar în perioada rece a anului, ulterior trebuie să porți trei săptămâni ochelari, respectiv, eu nu îmi pot permite acest lux pentru că o să am de jucat. Până când e doar o dorință.
Dacă mă urăsc femeile? Eu cred că acest cuvânt „ură” este prea greoi și prea negru. Un om nu poate fi urât când nu face niciun rău altcuiva. Eu nu le-am făcut niciun rău și de ce ar trebuie să mă urască? Nu le-am luat soții, nu le-am distrus familiile. Bănuiesc că ar putea fi o ușoară invidie, dar de ură nu poate fi vorba. Eu le iubesc și, atunci când din partea mea este numai dragoste, cred că orice invidie și orice ură pot fi topite ușor. În lumea noastră invidia este un lucru fără de care nu se poate. Atunci când spectatorul te apreciază mai mult decât pe altcineva, este un fel de gelozie profesională.
INIMA
Îmi plac bărbații inteligenți, care să aibă un șarm și cu care simt în acele primele trei secunde o chimie. Nu îmi plac bădăranii, mitocanii, pisălogii, frustrații, slabii.
Nu am făcut cu un bărbat niciun lucru nebunesc, dar pentru un bărbat da – aș merge să-l caut la capătul lumii. Acel bărbat trebuie să protejeze. Să mă iubească. Îmi doresc ca împreună să călătorim și să creăm lucruri frumoase pentru omenire. Sper că o să-l întâlnesc într-o bună zi. Va trebui să mă conformez regulilor lui, dar chiar mi-ar plăcea să încerc și această experiență. Ar trebui să fie un bărbat foarte fin, delicat, inteligent, ca să simtă nevoile mele ca actriță și să știe foarte bine să delimiteze viața mea socială, viața noastră în cuplu și eu, la rândul meu, să știu foarte bine să-l las în pace în viața lui socială și profesională. Doamne ferește să ne confruntăm cu gelozii și cu tâmpenii. Eu bănuiesc că m-am tratat de gelozie. Bănuiesc, dar trebuie să mă îndrăgostesc ca să verific.
Căsuța mea… abia încep să o umplu cu mine. Chiar dacă am aranjat-o după gustul meu, îi lipsesc încă elementele de decor care ar fi pe sufletul meu – acel cățel și acea dragoste. Mi-aș dori ca ziua de mâine să fie fără frică de război, fără pierderi și oamenilor să le licărească ochii de fericire.
Te las, draga mea. Merg acasă, îmi voi turna un vin roșu, îmi voi aprinde o țigară și mă voi gândi la ce faină a fost ziua asta de azi. Apoi voi merge în pat, singură. După ce voi stinge lumina, o să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce îmi oferă și o să încerc să-l conving că nu-l voi dezamăgi. Simt că sunt gata să întorc Universului tot ce mi-a oferit!