Foarte bună în ceea face. Bună la reportajele de altă dată de la PRO TV, bună la gătit, bună pentru Sergiu, bună la făcut copii (a reușit deja să nască două fete – Aris și Remi). Nu toate au venit imediat, dar a muncit pentru tot ce este acum. Plină de ambiție, o simt în drum spre un vis secret deocamdată. Visul ei de taină. Silvia Petrov este jurnalista care ne va surprinde și mai mult într-o zi. Sunt sigură.
Text: Rodica Ciorănică
Foto: Irina Spinei
VIP WOMAN
Există viață după PRO TV? Cum este plecarea „din televizor” după opt ani de reportaje zilnice?
Este greșit să transformăm locul de muncă într-un templu. Cel puțin eu am înțeles acest lucru când am decis să renunț, pentru moment, la ceea ce iubeam nespus – televiziunea. Dar tot atunci am conștientizat că e timpul să mă prețuiesc, respect și iubesc. Imediat ce am împlinit 30 de ani, în sinea mea s-au produs niște schimbări pe care nu mi le puteam explica. Am început să-mi pun diferite întrebări despre ce reprezint eu pentru mine, ce reprezint pentru copilul meu, cei din jur, pentru cei cărora le dedic 10-11 ore pe zi… Și, iată-mă, cu cererea de demisie pe masă. N-a fost o decizie ușoară. Dar nici n-am mai acceptat să dau cu piciorul în ce înseamnă Eu.
Schimbase ceva în tine căsătoria cu Sergiu, un băiat deștept, bogat, care te mai și purta și te poartă cu capul în nori, la propriu și la figurat? Avea de suferit serviciul?
Sergiu mi-a deschis ușa spre o nouă viață, cea la care am visat mereu. Iubitul meu mi-a arătat unde este Raiul pe pământ și acolo am trăit aproape o lună.
Este insula Mauritius. Cu el de mână am cunoscut culturi noi, am văzut că apusurile pot fi diferite, mi-am antrenat urechea cu dialecte pe care nu le auzi nici la televizor, am înotat în Oceanul Indian cu delfini, rechini și țestoase uriașe.
Tot datorită lui, învăț lecții prețioase din business. Asta m-a dus în fața celui mai titrat antrenor motivațional, Anthony Robbins. La seminarul lui, care a durat două zile, la Moscova, ne-am simțit ca la un concert MTV. Da, Sergiu s-a dovedit a fi bărbatul proiectat în mintea mea încă de când eram copilă. Până și prenumele a coincis. Serios.
Cu astfel de experiențe, bineînțeles că revii la Chișinău un pic altfel. Chiar mai deșteaptă. Interviurile mele arătau și sunau diferit. Erau mult mai colorate și cu mai multă consistență. Pentru că, între timp, îmi schimbasem și eu valorile. Invitații pe care îi alegeam pentru emisiune reprezintă notorietate, oameni care au investit în dezvoltarea lor personală și profesională, oameni ale căror experiențe de viață te motivează să crești, să nu stagnezi.
Știu că îți venea bine să fii pe micul ecran, făceai asta cu multă pasiune. Îți lipsește partea asta a vieții tale?
Da. Mult. Sunt doi ani de când nu mai fac reportaje sau emisiuni. Dar mi-am promis că voi reveni. Îmi lipsește atmosfera din televiziune, ritmul de acolo, luminile de studio și șoptitul în cască. Momentan, mă consolez cu gândul că fetițele mele nu vor mai fi niciodată atât de mici. Nu vor face niciodată grimasele pe care le fac acum. Mă bucur enorm că am văzut-o pe Aris făcând primii pași. Norocul acesta l-a avut și Sergiu. A fost exact în ziua când împlinise 11 luni.
Va veni timpul pentru revenirea mea pe sticlă. În trei sau cinci ani, oamenii nu se schimbă considerabil, dacă trăiesc în același loc, comunică cu aceiași oameni, merg la aceleași restaurante și urmăresc aceleași emisiuni. De asta mă conving încă o dată, urmărind emisiunile colegilor mei de la diferite posturi TV.
În schimb, ai multă bucurie în viața de familie. Cum arată azi o zi din viața ta?
În clipa în care am devenit mamă, mi-am spus că fiecare femeie care aduce pe lume un copil, merită, cel puțin un monument. Serios! E un lucru atât de mare, atât de epuizant psihologic, atât de complex și atât de neînsemnat pentru cei care au uitat cum e să fii părinte sau pentru cei care nu sunt. Dacă pentru a deveni jurnalist, medic sau jurist, înveți la universitate cel puțin trei ani, pentru a deveni părinte nu există nicio școală. Zilnic te confrunți cu o mulțime de necunoscute. Pe de altă parte, trăiești un soi de emoții pe care doar pruncul tău ți le poate oferi. O dragoste absolută.
Zilele din viața mea au devenit planificate odată cu apariția celei de-a doua fetițe, Remi. Trezitul e fix la șapte, pentru că Aris merge la grădiniță. De asta se ocupă doar Sergiu. Eu rămân cu micuța. La nouă fix ne așteaptă antrenorul de fitness pe stadionul din fața casei. Ies cu trei pahare cu cappuccino, pentru fiecare dintre noi, și Remi în cărucior. Cât încă timpul ține cu noi, ne bucurăm de antrenamente în aer liber. După, ne vom muta în sala de sport. Micul dejun este servit la jumătate de oră distanță după încheierea antrenamntului. Sergiu începe să-și bifeze sarcinile din agendă, iar eu mă ocup de Remi, asta înseamnă: hrănit, schimbat scutece, joacă, somn. Și atunci când adoarme, am două ore și pentru mine. Fie organizez lucrurile prin casă, fie am o programare la manichiură, păr sau vreo procedură facială. Orice aș face în ziua respectivă, mi-am propus ca la 17 să fiu acasă și să pregătesc cina. Aris și Sergiu revin mereu înfometați. Dar chiar îmi face plăcere să-i întâlnesc cu Remi acasă, pentru că, în mod obligatoriu, urmează doza de îmbrățișări, pupici și istorioarele de peste zi.
Povestește-mi despre mama Silvia. Cum ai decis să înmulțești cu doi acest rol? Nu e prea repede?
Am descoperit că pot fi răbdătoare, o bună prietenă și înțelegătoare. Sunt mama care se ține mereu de cuvânt, orice s-ar întâmpla, și vreau să fiu mama cu care să se mândrească fetele mele. De asta m-am apucat mai serios de carte, ca să învăț îndeletniciri noi, așa cum ar fi o limbă străină sau cântatul la pian. Chitarele din casă încă nu-mi fac din ochi, deși îmi place să-i aud pe Sergiu și Aris cum trag de strune.
De multe ori ne-am prins la ideea că adoram viața noastră până la copii, doar că venise timpul să mai facem un pas. Să ne lansăm o nouă provocare. Așa a apărut Aris. Se pare că ni s-a dat pe gust și, uite că peste trei ani, o îmbrățișăm pe Remi.
Ne plac evenimentele sau vacanțele spontane, dar pașii grei care urmează să-i facem sunt mereu bine gândiți și planificați. Așa că ne-am spus: acum sau niciodată. De la 40 de ani ne-am dori alte priorități, una dintre ele ar fi să savurăm unele apusuri de pe un iaht, fără să schimbăm scutece.
În clipa în care am devenit mamă, mi-am spus că fiecare femeie care aduce pe lume un copil, merită, cel puțin un monument.
Cum te descurci cu ambele bebelușe?
Mai bine decât mi-am imaginat că aș putea s-o fac. Dar acest lucru se datorează suportului de care mă bucur. Sergiu are grijă, pe parcursul săptămânii, în totalitate de Aris, iar în weekenduri ea merge la bunei. Aris e o fetiță foarte înțelegătoare. Nu ne face crize de gelozie. O adoră pe Remi și, atunci când revine de la grădiniță, aproape că nu se dezlipește de ea. O ține de mânuță, îi dă suzeta când bebe, așa cum îi spune, începe să plângă, povestește despre ea celor cu care interacționează, menționând apăsat „e sora mea!”. Remi, la rândul ei e foarte liniștită. Nu avem nopți albe.
La drept vorbind, sunt mândră că am depășit bariera fricii de a mai da naștere unui copil. Nu credeam că o voi face vreodată. Acum, când le privesc pe ambele, îmi tresare inima de bucurie. Iar în casa noastră se râde din ce în ce mai mult.
Silvia, ai o viață de prințesă modernă. Zi-mi te rog cum erai tu în copilărie, cum e familia în care te-ai născut?
Scoate pâinea din „șcaf”, untul din „holodilnic” și fii atentă la „rozetkă”. Cam așa sunau diminețile mele. Până în ziua când le-am cerut părinților și surorilor mai mici să nu mai folosim rusisme. Același lucru îl ceream și învățătoarei. Era anul 1997, aveam șapte ani. N-am să uit vreodată cu câtă seriozitate și responsabilitate m-au ascultat mama și tata. Din acea zi, la noi în casă nu se mai folosesc cuvinte împrumutate. Da, vorbeam cu dialect, așa cum o facem și astăzi, aproape fiecare din noi, pentru că în acest mediu am crescut și continuăm să trăim. Când ieșeam la joacă, colega mea de clasă, care îmi era și vecină, Cristina mă ruga mereu: „învață-mă și pe mine să vorbesc cultural” (adică gramatical corect, românește). La grădiniță mă țin minte foarte curioasă, iar la școală, implicată în toate activitățile artistice. La primul întâi septembrie, am insistat să port pantofi roșii, nu negri așa cum impunea regulamentul instituției. Eram o fire mai rebelă și, în același timp, nu acceptam nedreptățile (văzute prin prisma mea, a unui școlar), eram o protectoare înfocată a multor animăluțe, păsări și insecte. Într-o zi, când mama s-a întors de la lucru, m-a prins că spălam într-un lighean, cu apa încălzită la soare, vreo cinci pisici, toate adunate în drumul de la școală până acasă. De broaște mă temeam cel mai mult. În fiecare seară țopăiau pe sub pereții casei. Totuși, coșmarul copilăriei mele au fost ploile puternice de vară, care veneau mereu cu fulgere, ce transformau noaptea în zi, iar tunetele puternice ne zguduiau ferestrele.
Nu-mi plăcea lucrul fizic, dar să gătesc și să fac ordine în casă detestam și mai mult. Așa că, îngrijeam în ocolul animalelor. Le vorbeam găinilor, pășteam bobocii și atârnam cu picioarele de crengile cireșului de lângă fântâna din fața casei, până în ziua când am căzut și mi-am fracturat brațul stâng.
Surorile mele mai mici deseori îi reproșau mamei că mă protejează mai mult. Spre exemplu, eu nu puteam munci la câmp, la prășit sau să merg cu vacile, pentru că făceam insolație. Când mama ne-a luat prima dată cu ea la cules tutun, eu imediat am făcut o alergie și iarăși am plecat acasă. Și acum văd fețele lor supărate.
Mama e veriga puternică dintre noi. Ne-a învățat să fim mereu unite. De-ai ști câte ciocolate mici cât un deget împărțeam în cinci părți egale…
Astăzi, având la rândul nostru familii, nu există zi în care să nu ne telefonăm. Iar când ne întâlnim la mama (așa spunem mereu când ne referim la părinți), râdem cu lacrimi.
Există un „ceva” ce ți-ai dorit enorm în copilărie și părinții nu au putut să ți-l ofere?
Diferența de vârstă dintre noi trei este de un an și, respectiv, trei ani. Ei bine, în copilărie aveam impresia că mereu nu ne ajung haine sau jucării de pluș. Chiar înainte de culcare, ne țineam de mână sau ne scărpinam pe spate una pe alta, ca maimuțele și visam la o cameră plină cu bani. Serios (râde)! Și tot atunci, planificam pe ce îi cheltuim. Părinții s-au străduit mereu să ne ofere ceea ce le ceream. La 11 ani mi-am dorit karaoke și… l-am primit.
Dar visul meu cel mai mare era să cânt, nu numai pe scena din școală sau raion, ci și pe cea de la „televizor”.
… Eu nu-mi amintesc, dar mama îmi povestește că mereu luam interviuri de la toți cei pe care îi întâlneam în calea mea. Aveam și un bețișor pe post de microfon. Se pare că meseria mi-am ales-o încă de la vârsta de doi, trei anișori.
Când vede cât de mult te implici în toate, Sergiu te admiră și mai mult, sunt sigură.
Odată cu apariția lui Aris, Sergiu îmi spune tot mai des că sunt curajoasă. Eu îi răspund: datorită ție am devenit astfel. Datorită fetelor noastre. El mi-a fost alături și în timpul nașterilor și asta contează pentru mine.
Ați reluat zborurile în doi? Cum e senzația asta să fiți doar voi și văzduhul?
E adevărat, viața noastră s-a schimbat radical de când am devenit părinți. Copiii ne fură cam toată atenția. Odată cu începerea războiului la graniță, s-au suspendat și zborurile. Pentru noi, cei din aviația civilă, interdicțiile de a reporni motoarele au durat mai mult timp.
Vai! Revenirea la manșă a fost foarte emoționantă. Îi spuneam lui Sergiu că retrăiesc prima noastră întâlnire. Mai frumos nici nu putea fi. Ne place mult să ne dezlipim de sol. De parcă ne dezlipim de rutina zilnică, de micile probleme care ne consumă totuși, până le rezolvăm, de aceeași energie. Fiecare zbor e unic prin felul lui. Pe lângă amalgamul de emoții, zborul trezește în noi emoții pe care la sol nu ai cum să le recunoști. Astfel, simțim la fel și devenim și mai uniți.
Ce urmează în cariera ta? Nu cred că ai putea renunța vreodată…
Îmi doresc să revin pe micile ecrane. Simt că pot fi o gazdă bună, profesionistă și aproape de oameni.
Ce alte visuri ai?
Mă simt fericită și savurez fiecare secundă din viața mea atunci când călătoresc. Îmi doresc ca până la sfârșitul vieții să vizitez toate țările de pe glob.
Iar încununarea să fie o escapadă în cosmos. Serios. Nu mi-e frică de visuri grandioase. Sper ca în următorii ani să fie posibil acest lucru pentru noi.