Află cine i-a cauzat cele mai multe probleme lui Petru Hadârcă

„Când am absolvit şcoala, credeam că toată lumea e a mea, nimeni nu avea puterea să-mi dicteze sau să ia decizii în locul meu. Dimpotrivă, eram gata să-mi impun punctul meu de vedere oricui – atunci aş fi putut scrie un decalog.

Când am absolvit cu succes facultatea, credeam că ştiu totul, că pot răsturna munţi şi că-i pot învăţa şi pe alţii – atunci aş fi putut cu siguranţă scrie un decalog.

Când m-am întors din armata sovietică şi ne-am lansat în mişcarea de renaştere naţională, aveam atâta forţă fizică, atâta convingere spirituală şi atâta dorinţă de a realiza idealurile de care eram înflăcărat, încât îi convingeam şi îi învăţam pe toţi cum trebuie să procedeze – atunci aş fi putut scrie fără îndoială un decalog.

Când am fost lăsat fără slujbă şi inclus în lista neagră a guvernării comuniste, eram sigur de rostul luptei pentru valorile democraţiei europene şi, în timpul unui miting din Piaţa Marii Adunări Naţionale, am vorbit cu toată forţa de convingere de care eram capabil în faţa oamenilor adunaţi cu miile acolo – acel discurs mai avea componentele unui decalog.

Iată-mă ajuns la 50 de ani împliniţi, iar odată cu ei am descoperit că odată cu acumularea cunoştinţelor se lărgeşte şi orizontul necunoaşterii noastre, şi tot mai mult înţeles capătă cuvintele Ecleziastului. Acolo unde este multă cunoaştere, este şi multă tristeţe, iar pentru mine – şi multă îndoială.

Prin urmare, nu sunt omul în măsură să mai dea porunci celor din jur. În cel mai bun caz, aş putea împărtăşi celor care au răgazul şi interesul să asculte câteva dintre învăţămintele pe care le consider valabile pentru mine şi doar pentru mine în acest moment al vieţii… Nu-i exclus ca mâine sau poate peste un an acestea să aibă o cu totul altă formulă…

Şi pentru că deja am scris prea mult, le voi comenta doar pe câteva, celelalte doar le voi formula.”

1. Să ne preţuim rădăcinile şi să nu uităm izvoarele ce ne-au dat viaţă.
De fiecare dată îmi amintesc cu respect şi dragoste de părinţi, bunici şi străbunei. Până a merge la şcoală, am crescut mai mult cu străbunica, mama-cea-bătrână, cum îi ziceau părinţii şi noi, copiii. Mama-cea-bătrână m-a învăţat Tatăl Nostru, m-a învăţat dragostea, mila şi răbdarea. N-a avut copii, iar bunicul meu, Petru, a fost luat copil de suflet, de la fratele lui tata-cel-bătrân.  În timpul războiului a luptat de partea Armatei Române şi s-a prăpădit fără veste, bunica mea, Sofia, a rămas de tânără văduvă cu patru copii. Eu port numele bunicului Petru, mama-cea-bătrână de pe mamă mă numea Pătruţ. Ai mei n-au ştiut nimic despre bunicul până în anul 1972 sau ’73, când a venit veste despre soarta lui.

Aveam vreo nouă ani când în casa bunicii a venit un bărbat şi a povestit că el este în viaţă datorită bunicului meu. În luna lui august 1944, bunicul Petru se întorcea acasă, la Sângerei, unde îl aştepta bunica cu cei patru copii ai săi, cel mai mare era tata, care la vremea aceea avea nouă ani şi cel mai mic, unchiul Ion, doi anişori. Trenul de la Bucureşti se oprise în gara Gura Căinarului şi nu şi-a mai continuat cursa, întrucât începuseră luptele, frontul înainta.

Bărbatul ne-a povestit că pe atunci el era copil şi se afla în câmp, într-un lan cu porumb, în jur era iadul pe pământ, explodau obuze, se împuşca din toate părţile, soldaţii sovietici înaintau. Bunicul meu Petru l-a văzut pe copil şi l-a ascuns într-o  movilă de coceni, iar singur a alergat prin lanul de porumb, dar a fost împuşcat. După ce a trecut frontul, spre seară, familia copilului l-a găsit rănit în lanul de porumb. Rudele acestuia  l-au adus acasă la ei, unde, grav rănit, bunicul a mai trăit două săptămâni.  L-au înmormântat în cimitirul din satul lor şi au avut grijă de mormântul lui.

Atunci bunica a hotărât să meargă şi să-l aducă acasă, în cimitirul de la Sângerei. I-au făcut o înmormântare după tradiţie, cu priveghi şi cu prohod, au venit rudele să-şi ia rămas-bun de la el. Atunci, copil fiind, am văzut pentru prima dată în viaţă un schelet în sicriu şi acela era al bunicului meu.

hadirca-02

2. Trebuie să te desparţi de cei dragi cu vorbe calde şi să le spui că-i iubeşti, căci s-ar putea să fie ultima oară.
Port şi azi un gol în suflet că nu am reuşit să-l conving pe tata că meseria pe care mi-am ales-o este cea corectă. Nu m-a văzut niciodată în scenă recitând un vers, o poezie. În anul 1984, eram deja în anul cinci la Facultatea de Actorie de la Institutul de Teatru şi Film „B. V. Şciukin” din or. Moscova.  În ziua de 27 august, ziua de naştere a lui tata, urma să plec cu trenul la Moscova. La orele 13.00, însoţit de un coleg de servicu, a venit pe motocicletă să-şi ia rămas-bun de la mine. Nu ştiam că îl văd pentru ultima oară în viaţă. Ultimele lui cuvinte au fost: „Drum bun în viaţă, tu pe mine ai să mă vezi, eu pe tine nu.” Atunci, pentru prima dată în viaţă, i-am văzut şi o lacrimă pe obraz. Nu prea luasem în serios cele spuse, ca mai târziu, în luna lui noiembrie, să fiu anunţat că trebuie să vin la înmormântarea tatei. Avea cancer. Suportase cu doi ani mai devreme o intervenţie chirurgicală şi presimţea ceva. Tata nu m-a văzut nici în scenă, nici la televizor. Eu îl văd câteodată în vis, aproape ca în poezia lui Vieru, „sunt alb, bătrân aproape”,  mi-e dor de tine, tată…

3. În viaţă trebuie să dai, dacă vrei să primeşti.
În studenţie, la orele de actorie profesorul nostru Ion Ungureanu ne spunea că atunci când eşti în scenă, trebuie să te implici în aşa fel încât să-i dai replica partenerului de parcă i-ai da fără regrete 5 copeici, iar el, la rândul lui, îţi va da replica de 10 copeici şi, tot aşa, în creştere, educând în noi spiritul de echipă. Viaţa mi-a confirmat că regula e valabilă şi în scenă, şi în viaţă: dacă vrei să primeşti aplauze, mai întâi trebuie să dai emoţii şi trăire, dacă vrei să ai rezultate de la echipa cu care lucrezi, mai întâi trebuie să le dai condiţii, dacă vrei să primeşti iubire, trebuie mai întâi să oferi iubire…

4. Oricât de mult ai suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Nici când a murit tata, nici când mi-a fost foarte greu şi am crezut că sunt nedreptăţit şi m-am prăbuşit sufleteşte şi am suferit şi eu, şi familia mea, nu numai că soarele a continuat să răsară, viaţa şi-a urmat cursul, dar puţini şi-au exprimat solidaritatea şi compasiunea. Şi mai puţini mi-au întins o mână de sprijin… Şi au fost destui care şi-au urmărit interesul şi au prosperat.

5. Nu contează CE ai în viaţă, ci PE CINE ai.
Am avut mereu alături oameni buni, deosebiţi, remarcabili. Părinţii şi surorile mele m-au înconjurat cu necondiţionată iubire, i-am avut pe mama-cea-bătrână şi pe tata-cel-bătrân, bunica şi amintirea bunicului, care m-au înconjurat cu credinţă şi cu înţelepciune. Profesorii mei de şcoală mi-au dat aripi ca să zbor, iar profesorii din facultate, marii maeştri ai teatrului şi cinematografiei ruse, mi-au cultivat preţul valorilor şi demnităţii intelectuale. Mai am prieteni fideli, mai puţini, cei drept. Am şi colegi cu care am trăit bucuria realizărilor artistice. Îmi sunt alături naşii mei, care au avut mereu încredere în mine şi m-au susţinut necondiţionat, şi, bineînţeles, îi am aproape pe soţia mea şi pe fiii mei, care dau un rost vieţii mele. Atunci când sunt supărat, am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.

hadirca6. Mi s-a întâmplat la supărare să-i jignesc pe alţii, ulterior mi-a părut rău.                     Mi s-a întâmplat să fiu jignit şi nedreptăţit de unele persoane, crezând atunci că acolo s-au rupt toate relaţiile noastre, dar a trecut timpul şi eu am iertat şi mi-a părut rău pentru înverşunarea mea şi atitudinea categorică.

7. Cele mai multe probleme mi le-am făcut cu mâna mea…

8. Încrederea o câştigi în ani de zile, dar o poţi pierde doar în câteva secunde…

9. Indiferent cât de bun îţi este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi, dacă îi rămâi prieten…

10. Viaţa îţi poate fi schimbată în câteva clipe de către oameni care nici nu te cunosc…

Text: Petru Hadârcă
Foto: fotoroom.md
Concept: Ana Popenco

Abonează-te la articolele

Vip Magazin