Alina Țurcanu – actriță, regizoare, președinta Centrului de Teatru din Moldova. Este o fire pasionată de arta regiei, iar prin montarea spectacolelor de teatru, Alina explorează continuu reflecția identității umane prin prisma artelor frumoase. Pentru ea, scena este o oglindă a vieții, iar prin regie și interpretare, reușește să dezvăluie nuanțele nevăzute ale teatrului în raport cu realitatea. În interviul de față, vom explora cum actrița și regizoarea vede profesia sa prin prisma oglinzii, un simbol al introspecției, adevărului și artei.
„Azi am să-ncrestez în grindă, jos din cui acum, oglindă! scria George Coșbuc despre o copilă „voinică”. Ce vedea Alina Lungu-Țurcanu (Aliona Lungu) în oglinda casei părintești din Corlăteni?
Am copilărit în Uniunea Sovietică, acolo unde nu exista nicio problemă. Totul era zen! Trăiam cu toții în colivia de aur a regimului autoritar. Deși părinții primeau un salariu mediu, nu duceam lipsă de nimic, căci tot de ce aveam nevoie se afla în curtea casei. Asta era percepția mea asupra lumii care mă înconjura la vârsta în care mi-am descoperit chipul în oglindă. Oglinda sovietică în care ne reflectam cu toții era pătată de sânge, teroare și falsuri, însă noi, copiii, nu aveam dreptul să cunoaștem adevărul. Riscam să nu-l aflăm niciodată, să nu mai revenim de pe acel tărâm hâd pe care l-am descoperit după căderea cortinei și „spargerea” oglinzii.
Este frustrant să afli că ai fost mințit în copilărie, dar atâta timp cât aveam părinții alături, eram în siguranță, protejată și iubită, nu am avut motive să mă îndoiesc de „realitatea” în care am trăit. Astfel, timpul copilăriei nu a fost întinat de dificultăți. A fost fabulos, lunile de vară erau suspendate în aer, căci acolo se afla „casa” mea, printre crengile unui copac care îmi servea drept leagăn, sub frunze de vie când se coceau strugurii sau făcând „operații” râmelor pe cord deschis.
Noțiunea de timp la sat este diferită de cea de la oraș: pe atunci, ziua părea că are 458 de ore, timpul se scurgea lent, iar eu pluteam în spațiu, în stare de imponderabilitate. Era o altă dimensiune. Nu pentru că nu aveam ce face, căci mi se încredințau treburi vajnice, dar atunci nu știu de ce îmi rămânea timp berechet, tocmai bun de „pierdut”. Îl pierdeam în visare. Deseori, părinții mă chemau să vin la masă sau să merg la culcare, iar eu, pe scârta de paie, cu ochii în oglinda albastră a cerului, visam la vrute și nevrute. Nopțile de vară în sat sunt făcute pentru cei cu capul în nori. Bănuiesc că la această stare se referea Lucian Blaga când a scris că veșnicia s-a născut la sat. Satul este atemporal. Este și un prieten fidel, care nu te părăsește niciodată, se cuibărește în suflet și te privește cu ochii de copil. Acolo a rămas raiul meu.
Școala din sat era tot de ce aveam nevoie pentru a nu pierde timpul, ea m-a adus cu picioarele pe pământ. Pe lângă programul școlar obligatoriu, m-am „trezit” într-o clipă că sunt implicată în majoritatea cercurilor artistice. Datorită lor am descoperit oamenii, diferite caractere, și m-am văzut și eu prin ochii lor. În copilărie, nu deslușeam un traseu clar al devenirii mele. Gândul m-a purtat către medicină, pedagogie și drept, deși în toată perioada de școală mă aflam mai mult pe scenă, decât în sala de clasă. Cu toate implicările mele în organizarea de evenimente, crearea rolurilor, moderarea concursurilor, dansurilor sau cântecelor din cor, nu aveam puteri supranaturale să-mi „văd” viitorul ca într-o oglindă magică. Făceam doar ceea ce-mi plăcea. Mai târziu, am înțeles că acesta este secretul alegerii profesiei.
Oglinda din ochii copilăriei mele, am păstrat-o fără umbre. Am luat cu mine primăvara de pe ulița mea, părinții, buneii, prietenii și mult, mult soare. Chiar dacă zăpada, pe atunci, se ridica mai sus de gard, nu m-au afectat înghețurile sovietice și „aurul” din colivie.
Alina Lungu-Țurcanu s-a privit ani la rând în oglinda cabinei actoricești din Teatrul „Eugene Ionesco”. Ce chipuri v-au rămas pe retină?
Da, m-am privit de mii de ori. Noroc că nu a „crăpat” de atâta frumusețe și talent oglinda care a văzut multiple „eu-ri” ale mele. Procesul creării personajelor a fost anevoios, plin de căutări, rătăciri și mici victorii în „crearea spiritului uman”, precum scria Konstantin Stanislavski. Când însumam toate încercările de dinaintea premierei, se întâmpla să găsesc sclipiri de adevăr în personajul creat, iar ochii din oglinda mesei de machiaj mă priveau cu puțin mai multă încredere. Cam cu atâta bucurie mă pricopseam după luni de repetiții… Întotdeauna a existat o confruntare, o luptă pe viață și moarte între actor și personaj. Eroul vine din zona imaginarului, are toată libertatea de a acționa, vorbi după bunul plac iar eu îi ofeream carnea cu tot cu sânge. Nu este o metaforă. De fiecare dată așteptam să-l cunosc și să-l deconstruiesc, dorind să aflu ce visuri, taine și iubiri ascundea. De multe ori „mă culca” la pământ ca într-un ring de box. Dar am avut și victorii. Atunci se lipea de mine și eu de el, și-l purtam ca pe un copil mare, nu în burtă, ci în tot corpul, până la descompunere… Cu toate acestea, nu m-am infectat de nicio „boală” de la personajele mele. Am creat roluri, de la caractere de o naivitate crasă până la regine și „monștri” în fustă, precum Meropia Davîdovna Murzavețkaia din spectacolul „Lupii și oile” de Aleksandr Ostrovski. În oglinda aceea au intrat atâția oameni dragi: colegii mei din teatru, familia, băiatul meu micuț, care a crescut și el cu chipul mamei privit în acea oglindă. Cine-știe, poate realitatea a fost cea de dincolo de oglindă, iar noi — doar o iluzie optică?
Orice spectacol este un miracol în care se privește publicul. Linia ce desparte sala de scenă se numește oglinda scenei. Cât de magică este ea pentru regizoarea Alina Lungu-Țurcanu?
Oglinda scenei este mereu acolo, așteaptă de secole, răbdătoare, fețele noastre, dacă ai curaj să o/te privești în ea, de unul singur sau împreună cu ceilalți. Bănuiesc că oamenii care nu obișnuiesc să pășească pragul teatrului, fie nu cunosc de existența lui, fie nu i-au descoperit puterea magică.
Sunt o ființă profund socială. Încerc, chiar dacă nu voi căpăta un impact imediat și major, să vorbesc despre unele probleme cu care se confruntă neamul meu. Astfel, am montat câteva spectacole pentru reflectarea unor probleme sociale, cum ar fi cea a copiilor de migranți, în spectacolul „Scrisori către mama și tata” de Dumitru Crudu sau problema corupției în „Mitică-i omul nostru” de Mihaela Perciun.
Nu sunt apolitică. Ba din contra, știu foarte bine pe ce parte a baricadei mă aflu. Și la război voi pleca, dacă va fi nevoie. Atât timp cât am o profesie, mă concentrez pe lucruri concrete care pot aduce mai multă bunătate, respect, toleranță și sper, pace. Voi vorbi în continuare de pe scenă despre nedreptate, despre inechitate, despre încălcarea drepturilor femeilor, despre bătrâni și persoane din alte grupuri vulnerabile, despre istoria neamului nostru, despre tot ce consider că au nevoie oamenii pentru a se regăsi în reflecția oglinzii scenice.
Recent am montat spectacolul „Iubește-te” după piesa lui Jean Cocteau și poemele Radmilei Popovici. Un text clasic, arhicunoscut, apreciat de exegeți și jucat de cele mai remarcabile actrițe ale lumii. O monodramă care abordează tema iubirii, mai bine spus, a adicției față de bărbat și a evanescenței demnității feminine, care duce la moarte, ca rezultat al acestei relații. În montarea spectacolului, am selectat poeme din lirica Radmilei Popovici ce sfâșie frica, durerea și disperarea eroinei, ajunsă până la punctul de autoeliminare. Datorită echipei de creație, constituită exclusiv din femei, profesioniste în artele spectacolului, printr-un efort artistic concertat, eroina a reușit să „revină” cu picioarele pe pământ, atât în sens metaforic, cât și în sens direct. Mi-a luat mult timp să adaptez și să actualizez o piesă clasică astfel încât aceasta să rezoneze cu valorile, perspectivele și experiențele femeilor din secolul XXI. Întrebările la care trebuia să găsesc răspunsuri erau următoarele: mai rezonează trăirile femeilor de acum o sută de ani cu cele din prezent? Mai trăiește femeia secolului XXI într-o astfel de paradigmă? Cu ce probleme se confruntă astăzi și cum o pot ajuta, atât pe ea, cât și pe mine? În fond, fiecare regizor își exprimă propria lume interioară prin artă, iar întrebările sunt mereu mai numeroase decât răspunsurile. Cel mai important, în opinia mea, este atunci când răspunsurile demersului artistic se transformă în acțiuni ale publicului după vizionarea spectacolului. Chiar dacă ele nu sunt pe deplin conștientizate, gândurile și emoțiile se „depun” lent în memoria afectivă, schimbând atitudinile sociale. Aceasta este forța și miracolul teatrului, ceea ce rămâne în subconștientul spectatorului.
Oglinda scenică este acel portal în care se face conexiunea dintre actori și spect-actori, dacă remarci cratima pusă intenționat în acest cuvânt. La intersecția dintre lumi se întâlnesc spiritele umane, cele imaginare și cele reale. Acest drum cu dublu sens are menirea să ne purifice sufletele și să ne înnobileze existența.
Azi, aflată la 31 de ani de muncă pe tărâmul pedagogiei și, mai nou, a managementului teatral, ce vi se arată în oglinda anilor?
Mă mândresc cu studenții și studentele mele, mulți dintre ei fiind astăzi consacrați profesional. Consider că meseria de regizor este una complexă, care necesită nu doar talent, ci și o mare putere de adaptare, motiv pentru care sunt exigentă atunci când vine vorba de pregătirea profesională. În lucrul cu studenții care abia își încep drumul, există întotdeauna provocări, mai ales când aceștia nu au avut pregătire preuniversitară în domeniu. Cu siguranță, nu este o cale ușoară, dar pentru cei care îi fac față, succesele sunt pe măsura eforturilor depuse.
După mulți ani de pedagogie și management teatral, am ales calea creatorului liber. Libertatea are miros de creier încins și nopți nedormite, dar este tot ceea ce îmi trebuie pentru a mă bucura de viață. Libertatea este mai prețioasă decât orice confort ce îți oferă stabilitate financiară și emoțională. Îmi doresc să trăiesc intens fiecare zi și să-mi împlinesc visurile. Viața este scurtă.
Se spune că, la un ceas de taină, dacă sufli în oglindă, viitorul ți se arată, dezvăluindu-ți ceea ce ai vrea să se împlinească. Ce așteaptă să vadă Alina Lungu-Țurcanu în oglinda vieții?
Astăzi, viitorul meu pare învăluit în incertitudine. Voi putea să-mi conturez traseul doar după rezultatele Referendumului din 20 octombrie și ale alegerilor prezidențiale din 2024. Ne aflăm la o răscruce importantă în care trebuie să alegem între două direcții diametral opuse: una a războiului, sărăciei și degradării morale, și cealaltă, care ne oferă șansa de a construi o societate bazată pe pace, democrație și prosperitate. Alegerea este în mâinile noastre.
Sunt, prin definiție, o luptătoare. Nu-mi pot imagina o viață fără libertatea de a crea și de a trăi în pace, alături de familia mea. Pentru mine, aceasta este esența existenței și ultima redută. În aceste vremuri tulburi, sper că societatea noastră nu va cădea în capcana unei „colivii de aur”, oferindu-ne un fals sentiment de siguranță ce ne-ar înrobi din nou.
În prezent, implementez patru proiecte artistice și sper din tot sufletul să le pot duce la bun sfârșit până în 2025 în pace. Am aspirații înalte pentru anul 2024, căci îmi doresc ca acesta să fie înscris în istoria țării noastre ca un an al trezirii, al credinței și al acțiunii curajoase, ce ne va apropia de un viitorul european pentru copiii și nepoții noștri.
Interviu: Zina Bivol
Foto: Dima Furdui