Şi-a aprins o ţigară. A plâns… şi a continuat să fie sincer. Întâlnirile cu el sunt ca nişte promenade liniştite care oscilează frumos de la atâta sinceritate şi prezenţă. Pauzele au fost întrerupte de priviri pe care nu le voi uita vreodată. El face confortul unei discuţii în româna pe care o vorbeşte cu o atitudine de invidiat. A trebuit să intervin în tăcerea cu care comunica în clipa în care şi-a adus aminte de mama. De altfel, alunecam în dorinţa de a-mi cere scuze pentru faptul că am provocat trecutul cu întrebări. Şi-a cerut scuze el, afirmând: „Cândva, trebuie spus şi adevărul. Eu deja am atins vârsta potrivită”. Am potrivit un titlu din acest gând…
I. Să te asculţi pe tine însuţi
Prima, dar nu poruncă, fiindcă eu nu sunt nici Iisus, nici Moise. Primul sfat de fapt, pentru toţi românii din Basarabia sau moldovenii, cum doriţi, aşa le spuneţi (pentru mine, asta nu este tocmai important, pentru că ar fi un motiv de zâzanie în plus). În primul rând, să te asculţi pe tine însuţi preţuind cuvântul. Eu, pentru cuvântul bine pronunţat şi bine înţeles, am avut de plătit încă de la 16 ani. Tocmai pentru pronunţie am fost prima dată dus de KGB, chiar de la ore pe la 8 dimineaţa. Eram învinuit de naţionalism, antisovietism… Au urmat interogări nesfârşite şi propuneri de a „scrie” despre colegii mei. De a fi un fel de стукач… Toate se decideau la Moscova, iar ai noştri trebuiau să-şi găsească o ocupaţie ca să-şi îndreptăţească salariile, pensiile care nu erau de 120 de ruble doar, dar mult mai bunicele. Să te aştepţi la orice, important este să nu te trădezi pe tine însuţi. În viaţă plouă, e grindină, ninge. Se usucă şi pădurea, crapă şi piatra. Trebuie să fii gata omeneşte de toate, dar să nu trădezi…
II. Să înţelegi răbdarea
Ceea ce am învăţat foarte târziu, din păcate. Răbdarea. Noi, moldovenii, ne aprindem şi ne stingem ca paiul. Nu reuşim nici să facem căldură, dar nici lumină. Întotdeauna suntem grăbiţi undeva. Nu ştiu unde. Măcar de am realiza unde ne grăbim. Nu pot să înţeleg un lucru, oare lumea asta e atât de naivă sau infantilă, sărmana? Oare nu se înţelege astăzi că încă mult timp nu se va produce Unirea? Şi asta din motive absolut obiective. Ceilalţi, rusofilii, oare şi dânşii sunt atât de infantili de nu înţeleg că sunt manipulaţi? În primul rând, România nu poate hotărî acest lucru de una singură, fiindcă ea este membră a Uniunii Europene. Şi, în al doilea rând, noi nu suntem pregătiţi moral, economic. Împărtăşesc doleanţele unioniştilor, le împărtăşesc absolut. Este normal ca o familie să se întregească şi să fie o familie. Să înţelegem un lucru, că Rusia, după cum înţeleg eu, nici moartă nu o să plece din Transnistria. Ruşii au un argument forte. Stalin a sfidat argumentul istoric şi a creat autonomia moldovenească cu gândul de a acapara Basarabia. Dacă iei cetăţile de la Hotin până la Cetatea Albă ca să le analizezi cum sunt construite, nu trebuie să fii un mare istoric să înţelegi unde a fost hotarul istoric al latinităţii. Hotarul geo-istoric al latinităţii a fost pe Nistru. Să fie clar pentru toţi cei care care nu vor până acum să se oprească! Porunca este răbdare.
III. Să se gândească mai mult
Cu regret şi cu lacrimi în ochi, trebuie să recunosc că marea majoritate a basarabenilor sunt intelectual leneşi. Eu am fost exmatriculat în nenumărate rânduri. Am avut de furcă cu de toate în tinereţea mea. Chiar şi biletul de comsomolişti l-am aruncat pe biroul Comitetului Raional. Eram un puşti… Pentru fiecare cuvânt rostit corect româneşte, eram blamat. Acum, după 21 de ani, putoarea asta din stradă are posibilitatea s-o facă, şi nu vrea. Nu-i mai arestează, nu-i mai tachinează, nu-i mai dă afară nimeni. Lenea intelectuală este un bici groaznic al nostru. Există şi tineret care mă bucură nespus de mult. Există şi talent. Avem şanse. Trebuie doar să ne apucăm de treabă.
IV. Să-i ţii minte pe cei care nu te uită
Au trecut ani şi ani de zile şi eu tot continuam să fiu marginalizat într-un fel, scos pe linie moartă. Nici nu mă băgau în puşcărie, dar nici nu mă luau la lucru. Umblam prin mătăhala asta de ţară Uniunea Sovietică, mă aranjam la o filarmonică, lucram trei, patru luni şi… scrisoare: AFARĂ! Găseam alta, trei-patru luni, din nou scrisoare: AFARĂ! Cel mai important personaj care m-a ajutat nespus de mult a fost Grigore Eremei. Am fost la el într-o audienţă pe atunci şi i-am spus următoarele: „Băi fraţilor, ori mă băgaţi în puşcărie să-mi ispăşesc pedeapsa, să ies de acolo şi să mă apuc de treabă, ori mă lăsaţi să-mi fac meseria. Dacă aveţi nevoie de mine în scenă, daţi-mi voie să fiu. Sau spuneţi-mi ce să fiu şi ce să fac. Nici călare, nici pe jos.” Grigore Eremei m-a înţeles perfect. El a fost cel care totodată m-a salvat şi tot el a venit cu iniţiativa să mi se ofere şi un apartament. Pentru asta, îi urez multă sănătate. A doua personalitate de care am fost ajutat enorm, care tot şi-a riscat statutul (pe atunci cariera de partid puteai să o pierzi în doi timpi şi trei mişcări), a fost Petru Lucinschi. El e cel care a stopat toata agresiunea asta vizavi de mine şi a insistat să fiu angajat în Orchestra Radioteleviziunii. A trecut multă vreme până am ieşit din cercul acesta vicios. Mai târziu devenisem persoană publică şi deja era cam riscant să mă muşti.
V. Să (se) gândească altfel
Moldovenii deseori fac nişte aberaţii afirmând: „Ruşii ăştia”. Aici e vorba de sistem, dragilor. Dacă te-a obijduit sistemul, de ce învinuieşti un popor întreg? Or poate Lenin a fost un mare rus? Sau Caganovici? Sau Derjinschi? Sau restul celor care au făcut revoluţia? Optzeci la sută erau evrei. Tot respectul meu faţă de naţiunea evreiască! Dar Stalin nu cumva a fost rus? Ce aveţi cu poporul? Sistemul pe mulţi i-a trădat, i-a omorât, i-a exilat. Dar nu poporul. Suntem în sec XXI. Naţiunea are nevoie de ea însăşi. Faceţi treabă în ţară!
VI. Să ştii să iubeşti inteligent
Iubirea este obligată să se bazeze pe încredere, ca partenerii să nu fie minţiţi. Nu la aventurile amoroase mă refer, ci la suflet. Acolo unde se ascund toate trăirile noastre. Obsesia nu poate dura veşnic. Sunt nişte metamorfoze în dragoste. E vorba de momentul când dragostea încet, încet migrează… Apoi te pomeneşti cu copii în casă… mai apoi apar şi nepoţeii. Toate lucrurile astea trebuie să fie înţelese şi simţite. Şi atunci relaţia durează. Există şi momente în care ai impresia că doreşti să încerci şi alte stări ale iubirii. Bărbaţii obişnuiesc să iubească mai mult. Consider că un bărbat care se respectă, chiar dacă a călcat pe bec, trebuie să o facă în aşa fel încât, până dimineaţa, să uite şi patul. Calul merge pe patru picioare şi se împiedică, dar omul… Trebuie să o faci inteligent şi cu grijă faţă de cel care te aşteaptă acasă. Noi eram tinerei, lipseam cu lunile de acasă. Turneele aduceau o libertate fără responsabilităţi. La noi în familie, foarte democrat se dicutau toate astea. Eu am spus atunci: „Băi mămica, eu ştiu că eşti om viu. Eu de asta te iubesc, dar te rog foarte mult… Ai grijă de mine. În rest, te priveşte. Glumesc”.
VII. Să poţi să-ţi aminteşti...
Prima dată a fost pentru că a fost, dar a doua oară am fost la psihiatrie pentru că m-a trimis comisariatul militar. Eram premilitar şi m-au chemat la comisie. Eu, de felul meu educat şi principial, nu am vrut să trec controlul ăla de groază. Am renunţat să scot chilotul. Protestam cum puteam. În sfârşit au scos de pe mine chilotul şi ajung în faţa comisiei. Ca acum ţin minte cum stătea o masă acoperită cu o stofă de lână verde şi cu o călimară pe ea. Au început să mă ia la întrebări şi să-şi bată joc de mine. Eu, când nu am mai răbdat, am luat călimara de pe masă. Era cu cerneală de fapt. Şi i-am proiectat-o în cap şefului comisariatului ăsta militar. Era colonelul Şavaldin. Şi şeful miliţiei mi-a prins mâna din zbor. Călimara mi-a scăpat din mână şi a căzut pe masă, făcându-i pe toţi numai cerneală. Eu, fără chilot, am zbughit-o afară. Erau foarte multe domnişoare asistente prin preajmă… Am alergat cred că vreo patru-cinci cartiere. Militarii după mine. M-au târât înapoi şi m-au dus la psihiatrie, la Costiujeni. După ce m-au externat, iar m-au chemat la comisariatul militar, pe dosarul meu scria cu majuscule roşii: „Симуляция”. Şi colonelul Şevaldin îl cheamă pe Gurenco şi-i spune: „Горенко, ты тут каракули написал?” Şi Gurenco spune: „Так точно товарищ подполковник”. Şevaldin l-a rugat să şteargă ceea ce a scris. Ăsta şterge, şterge, dar se ştergea cam greu şi colonelul îi spune: „Гуренко, ты можешь понять хотя бы одну истину. Вот если ему дали бы автомат, как ты думаешь, кого он первым бы пристрелил? Тебя Гуренко, тебя.” Peste două zile, mi-au înmânat livretul ăla militar cu lăsare la vatră şi aşa s-a terminat istoria.
VIII. Să existe curajul
Despre colaborarea cu Mihai Dolgan, s-a scris mai mult decât ştiu eu. De la „Noroc” cred că în primul rând ar trebui să culegem curajul. În viaţă trebuie să ai şi curaj. Dacă nu ai curaj, nu poţi spune adevărul. Or, dacă omul nu spune adevărul, este un om mut, chiar dacă pronunţă cuvinte. Numai un om care spune adevărul ştie a vorbi. S-ar spune că fiecare om îşi are adevărul său. Fiecare dintre noi ar vrea să-l aibă ca pe un lucru personal după care să se ascundă, ceea ce nu este corect. Am mai spus-o şi cu alte ocazii. Adevărul este numai unul. Este biblic scris că la început a fost cuvântul. Eu, cu scunda mea mintişoară, am încercat să sap un pic mai adânc. Şi am ajuns la concluzia că, la început, a fost sentimentul care s-a vrut exteriorizat. Sentimentul care s-a vrut auzit.
IX. Să vrei să fi primul
Era Brejnev viu când, de pe scena Palatului, am spus: „Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, onorată asistenţă!”. Toţi au înmărmurit. Cei de la Ministerul Culturii au căzut sub scaune. Nu ştia ce să facă atunci şi KGB-ul. Eu am găsit de cuviinţă că odată şi odată sunt obligat să spun asta. Am fost primul care, împreună cu Svetlana Frumusache, am afirmat la circ că s-a adoptat tricolorul, această informaţie nefiind încă difuzată la radio sau TV. Eu spunând acest lucru în direct, a aflat toată ţara, ca mai apoi să-mi fac un cucui mare în loc de cap. Eu am fost primul care i-a cusut pantaloni lui Valentin Dânga după silueta lui. Ninei Crulicovschi i-am cusut cojoc cu mâinile mele. Multe mi-a fost dat să le fac printre primii.
X. Să ştii să ierţi şi să ai bucuria iertării
Păcat că maică-mea a plecat în lumea celor drepţi şi nu mai poate să spună acest lucru. Domnul Vornicescu a plecat şi el în lumea celor drepţi. Nu are cine să confirme acel trecut. Trăiam la căminul televiziunii şi pe la orele 2 de noapte bate cineva la uşă. Deschid şi în faţa mea e domnul Vornicescu în prag. El era curator pe cultură de la KGB în perioada aceea. Fiind deja pilit binişor şi cu o sticlă de coniac în mână, îmi spune: „De azi, sunt la pensie, dă nişte pahare”. Bem noi… şi, după ce am băut din coniacul ăla adus, îmi spune: „Să mergem la maică-ta acum”. Eu am încercat să-i aduc aminte că e 2 noaptea… Avea un Moskvici galben, îl ţin minte şi acu, cu el am ajuns în Ciuteşti spre dimineaţă. Ştii pentru ce a venit la maică-mea? Să-şi ceară scuze de la ea. Jur pe sfânta cruce. După toată sindrofia prin care am trecut cu KGB-ul, şi-a cerut scuze de la mama, care a suferit enorm din această cauză.
Concept: Ana Popenco
Foto: www.fotoroom.md