„Eram copil când, aflându-mă pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea mea. Am ridicat ochii spre cer. Dar el era pustiu. N-am văzut nicio pasăre. M-am aplecat şi am cules-o de jos. Şi am crezut că e o pană de înger. Aveam vreo 12 ani. Era în perioada când descopeream poezia. Îi citeam atunci pe Eminescu, Alecsandri, Puşkin (tradus) şi-mi imaginasem că poeţii scriu cu pene de înger. M-am dus acasă, am introdus în ombilicul penei o mină de creion şi am scris atunci prima mea poezie”
NAŞTEREA
Îmi povestea părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă:
– Un tânăr sărman s-a dus la biserică să se plângă Celui de Sus că nu are cu ce se încălţa. Dar în poarta mănăstirii a văzut un om care nu avea picioare. Atunci tânărului i s-a făcut ruşine şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru picioarele lui desculţe, dar sănătoase.
Şi eu îi sunt dator Celui de Sus cu mai multe mulţumiri. Vreau să cred că sunt un privilegiat al sorţii. De multe ori am impresia că eu mi-am ales locul în care să mă nasc. Că eu mi-am ales părinţii pe care i-am avut şi bucata de ţară în care să vieţuiesc. Şi limba care să fie cea mai a mea. Şi timpul în care să trăiesc – unul nemaipomenit din istorie: la încrengătura a două secole, a două milenii, martor la prăbuşiri de imperii, de „lagăre” de state, de ideologii… Şi atunci eu, desculţul fără Ţară, de ce n-ar trebui să-i mulţumesc Cerului pentru picioarele mele sănătoase, cu care alerg în întâmpinarea destinului ca să-l fac să fie aşa cum mi l-am dorit şi el să facă să fiu aşa cum m-a dorit?
POEZIA
Eram copil când, aflându-mă pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea mea. Am ridicat ochii spre cer. Dar el era pustiu. N-am văzut nicio pasăre. M-am aplecat şi am cules-o de jos. Şi am crezut că e o pană de înger. Aveam vreo 12 ani. Era în perioada când descopeream poezia. Îi citeam atunci pe Eminescu, Alecsandri, Puşkin (tradus) şi-mi imaginasem că poeţii scriu cu pene de înger.
M-am dus acasă, am introdus în ombilicul penei o mină de creion şi am scris atunci prima mea poezie.
Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: „Dintre toate florile pe lume / numai ruja cel mai mult / o mângâi şi-i spun de nume, / o cuprind şi o sărut. // Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.” Poemele pe care le-am scris recent le uit, dar acea poezie dintâi – nu. După aceea, ori de câte ori voiam să scriu versuri – despre mamă, anotimpuri, învăţători ş. a. – scoteam „pana de înger” dintre cărţi. Chiar dacă ulterior am descoperit că e o pană de gaiţă, mai păstrez şi azi acea pană căzută din cer, pe care credeam atunci că mi-a trimis-o Dumnezeu, ca să scriu poezii.
Le spun tinerilor scriitori: „Să vă scrieţi poemele cu pene de înger. Şi ele vor rezista. Nu le aveţi? Imaginaţi-vă că pixul cu care scrieţi e o pană de înger şi atunci veţi reuşi.”
LECŢII DE VIAŢĂ
Când eram copil, în verile fierbinţi fugeam la iazurile din pădure şi, cum au fost câteva cazuri de înec, oamenii satului aveau nişte vorbe pentru odraslele lor:
„Dacă te duci la iaz şi te îneci, te omor în bătaie!” Sau: „Am să-ţi dau voie la scăldat, dar mai întâi învaţă să înoţi.”
Şi atunci mama l-a rugat pe un zdrahon, Vasile a’ lui Josu, „Căpitanul”, cum îl poreclea satul: „Învaţă-l, măi Vasilică, pe Niculăieş să înoate, că ţi-oi da un cocoş.”
„Bine, lele Cristină!”, a promis acela. Când am ajuns la iaz, Vasile m-a dus cu el pe ieşitură, m-a apucat de mâini şi de picioare şi m-a aruncat în mijlocul iazului. Am început a da disperat din mâini şi din picioare, iar Vasile se prăpădea de râs până am ajuns la mal. Seara m-a adus acasă şi i-a spus mamei: „Gata, l-am învăţat pe Nicu să înoate. Dă-mi cocoşul.” Şi mama i l-a dat. Dar de atunci n-a mai avut emoţii când mă duceam la scăldat. Viaţa mi-a oferit de mai multe ori aceeaşi lecţie: m-a aruncat, ca şi „învăţătorul” meu de înot, Vasile a’ lui Josu, în iureşul evenimentelor şi a trebuit de multe ori să mă descurc de unul singur, fără ajutorul nimănui. E o lecţie valabilă pentru cei are vor să înveţe înotul, pe care nu-l poţi deprinde într-un lighean, cum le cereau unii părinţi copiilor lor, or acest sport nu poate fi însuşit decât în mediul lui firesc: lac, râu sau mare, chiar cu anumite riscuri.
CREAŢIE
Inspiraţie sau transpiraţie? Se afirmă că o operă de artă trebuie să conţină un procent de inspiraţie şi nouăzeci şi nouă – de transpiraţie. Dar eu nu pot citi decât cu mare greu o carte care miroase a transpiraţie. Transpiraţia – să nu se simtă pe pagină, ca după o ploaie, cu stropi şi fulgere. Aceasta e credinţa mea. Pixul alunecă cel mai uşor pe filele care păstrează mireasma arborilor din care au fost făcute şi a fulgerelor care le-au trecut prin preajmă. În acele clipe, numite de unii inspiraţie, de alţii – prăpăd, scrii ca şi cum fără de tine, parcă te-ai simţi visat de o carte necesară. Crezi atunci că scrii cartea, când, de fapt, ea te scrie.
Atunci cuvintele se aştern singure pe file şi abia reuşeşti să le ajungi din urmă ca să-ţi pui la capătul lor şi semnătura.
PROFESIE
Răul şi binele se confruntă sub ochii noştri.
Un tânăr student la ziaristică mi-a adus un interviu cu un lider de partid, care înjura cu argumente convingătoare adevărul, neamul, bunul-simţ („ca prejudecată burgheză”), pe Dumnezeu. Era fericit el, un ziarist începător, că i se oferise o astfel de ocazie. Şi atunci l-am întrebat: „Dacă ţi s-ar oferi posibilitatea de a-i lua un interviu Diavolului, ai face-o?” „O, da! Desigur!”
Şi atunci i-am spus un lucru pe care junele abia urma să-l cunoască: răul e mai convingător decât binele, pentru că are mai multe argumente la îndemână, el ştie să convingă, să manipuleze, să mintă rostind adevăruri separate unul de altul. Ş.a.m.d. Dacă-i oferi tribuna, pagina de ziar, ecranul televizorului, iar acesta e scopul pe care-l urmăreşte, el va şti să corupă, să racoleze, să asigure că nu binele, ci doar răul merită să fie săvârşit şi să facă din tine propriul tău duşman. M-am străduit de-a lungul carierei mele ziaristice şi scriitoriceşti să nu-i ofer infernului, răului, minciunii, falsului, abjecţiei, pizmei, invidiei posibilitatea de a cuvânta, atât de pe paginile publicaţiilor la care am lucrat, cât şi de pe filele cărţilor pe care le-am scris. Şi aici, cred, i-am limitat răului, cum am putut, sfera de influenţă şi i-am atenuat, cu posibilităţile de care am dispus, puterea de convingere.
CREDINŢĂ
În vara anului 2007 am căzut într-o prăpastie lângă Ţîpova, localitate de lângă Nistru. Mă salvase şi un dud bătrân, care diminuase ceva din viteza căderii. În acele momente, prietenul meu Ioan Marinescu, din Ploiești, a auzit cum discutau doi călugări de la mănăstirea din preajmă, care se apropiaseră să mă ajute:
– A căzut de la nouă metri, de pe piatră pe piatră. Cum de a rămas viu?
– A căzut printr-un dud…
Şi atunci unul dintre monahi a întrebat mirat:
– Dar de unde s-a luat dudul? Că ieri nu era aici!
Nu cunosc dacă acel arbore salvator crescuse şi mai înainte în acel loc sau l-a plantat fulgerător Cineva pentru căderea mea-n desfăşurare, dar m-am convins nu o dată de faptul că, dacă, în anumite clipe ale vieţii tale, eşti umilit nemeritat, Dumnezeu îţi va trimite aproape întotdeauna o aripă ca să te ajute să te ridici.
DRAGOSTEA
Maria Răzeşu, eroina cărţii mele „Tema pentru acasă”, afirmă: „Dacă ar fi să scoţi din Biblie câteva întâmplări, nişte psalmi, unele file şi chiar pe unii profeţi cu cărţile lor, ea tot Biblie rămâne; dar dacă scoţi din ea Iubirea, aceasta devine o carte oarecare…”
Dragostea e cea pe care se ţine lumea, ea mişcă sori şi planete, ea face să răsară iarba şi să rodească pomii. E unica avere din care cu cât mai mult dai, cu atât mai mult îţi rămâne. Dacă ar fi să fac o definiţie pentru cele două stări posterioare existenţei omeneşti, aş spune: iadul este ură, raiul este iubire. Iar pentru unii, care urăsc tot timpul, iadul începe de aici, de pe pământ.
Iubirea îţi dăruiește aripi. Atât. Zborul deja depinde de tine.
LIBERTATEA
În Biblie se mai spune că atunci când Moise i-a scos pe evrei din robia egipteană, „poporul cârtea împotriva lui”. Iar Moise a zis: „Cârtirea voastră nu este împotriva noastră, ci împotriva Lui Dumnezeu.” A cârti contra libertăţii înseamnă a cârti contra Lui Dumnezeu. A te dori înapoi în robia egipteană, unde bucata de pâine era asigurată în schimbul muncii umilitoare de rob, iar pentru noi – în sclavia „euro-asiatică” sau „slavo-musulmană” (preoţii care ne doresc în Uniunea Euroasiatică, şi nu împreună cu popoarele creştine, de ce nu vorbesc de astă dată de pericolul islamizării?!) – înseamnă a fi contra voinţei Celui de Sus.
Sfinţii părinţi găseau păcatul o lucrare a neascultării. A-i condamna de pe acum pe copii, nepoţi şi strănepoţi la nelibertate (la eventuale viitoare gulaguri, foamete organizate, „Afganistanuri”) – iată păcatul de care ar trebui să se teamă cel mai mult actuala generaţie de politicieni şi de alegători.
CREZ
Perfecţiunea lumii începe de la fiecare dintre noi. Nu aştepta de la alţii să fie corecţi, toleranţi, curajoşi, generoşi, modeşti, înţelepţi, binevoitori. Fii tu aşa cum ai dori alţii să fie. Fii tu bun şi lumea toată va fi mai bună. Cum este şi scris: salvează-te pe tine însuţi şi mulţi în jurul tău se vor salva.
MOARTEA
Moartea fiecăruia dintre noi vine atunci când omul îşi îndeplineşte misiunea pentru care a fost dat pe pământ. Vreau să cred că mai am încă multe de făcut ca lucrarea pentru care am fost hărăzit să fie completă. Iar moartea mi-ar părea un lucru plăcut, dacă Cel de Sus mi-ar permite să iau ceva de citit dincolo, mai multe biblioteci de cărţi pe care n-am reuşit să le citesc în această viaţă, dată omului puţină comparativ cu tomurile excepţionale care s-au scris şi care, unele dintre ele, mă mai aşteaptă risipite prin toată casa, dar şi pe rafturile unor biblioteci publice, ca măcar să le răsfoiesc. Cu ele, cu marile cărţi ale omenirii, iadul mi-ar fi suportabil, iar raiul şi-ar merita numele.
Foto: Fotoroom.md
Text: Nicolae Dabija
Concept: Ana Popenco