Sunt genul de oameni care nu se lasă descifrați din prima. Discreți, dar nu retrași. Solizi, dar fără să epateze. Ludmila Cuzneț și Octavian Misic sunt doi medici care știu ce înseamnă să îți pui inima în slujba altor inimi – și nu doar metaforic. Neurolog, el, și director medical al Institutului de Neorologie și Neurochirurgie. Neurolog-pediatru, ea. Iar acasă – părinți, parteneri și sprijin reciproc. Un interviu despre dragoste, vocație, disciplină și familie, toate trăite cu aceeași grijă și asumare ca în sala de consultații.
Fotografii de Alex Iordache
Interviu de Doina Muntean
Un diagnostic comun: iubire, echilibru și vocație…
Profil
OCTAVIAN MISIC
50 de ani de viață.
35 de ani dedicați medicinii, prin studii și activitate medicală.
25 de ani de Neurologie.
20 de ani de căsătorie.
10 ani de management sanitar.
Empatia se cultivă prin prezență – chiar și atunci când porți halat alb.”
Octavian Misic
Ați fost decorat cu titlul de Om Emerit al Republicii Moldova, recent cu titlul Omul Anului în versiunea VIP magazin. Ce a însemnat această recunoaștere pentru dvs., dincolo de diplomele oficiale?
În primul rând, o imensă satisfacție sufletească pentru activitatea care am avut-o până acum, o realizare a unor scopuri pe care le-am stabilit mulți ani în urmă. A fost o reconfirmare a faptului că munca sinceră, făcută cu inimă și consecvență, este observată. Totodată, este și o motivație puternică pentru a atinge niveluri de recunoștință mai înalte.
Ați lucrat de tânăr în Institutul de Neurologie și Neurochirurgie. Cum arăta acel început? Ce v-a determinat să rămâneți fidel aceleiași instituții atât de mult timp?
Lucrez aici de la vârsta 22 de ani, adică de 28 de ani. Fiind student în anul 4 la Universitatea de Medicină, șefa secției de neurologie din acea perioadă mă numea, ca într-un film sovietic, ,,сын полка” – fiul regimentului. Acel început era plin de curiozitate și speranță. Îmi amintesc despre fiecare caz ca despre o provocare și o lecție. Mă întrebam adesea dacă voi reuși să devin un medic adevărat. A fost o perioadă cu emoții intense, dar și cu o dorință sinceră de a crește profesional. Prima dată am călcat pragul acestei instituții când fratele meu era internat acolo, aveam doar 17 ani și eram elev la Colegiul de medicină. Încă atunci am simțit că locul meu este aici.
În neurologie, deciziile sunt adesea grele și încărcate emoțional. Ce v-a ajutat să rămâneți echilibrat și să nu vă pierdeți empatia?
Susținerea zilnică a familiei, experiența căpătată pe parcursul anilor, simțul umorului, uneori datorită intuiției și curajului bazat pe cunoștințele acumulate. Empatia se cultivă prin prezență și prin recunoașterea vulnerabilității umane, chiar și atunci când porți halat alb.
Ați avut cazuri care v-au marcat profund și care v-au schimbat, ca oameni? Ce învățăm despre viață când lucrăm zi de zi cu fragilitatea ei?
Am avut mai multe cazuri complicate, atât din punct de vedere clinic, cât și managerial, dar și în timpul activității de susținere a tezei în calitate de doctor în științe și master în științe economice, specializarea management. Începem a înțelege adevăratul preț al vieții mai ales atunci când pierdem pe cineva, spre mare regret. Acolo, în suferință, înveți să prețuiești mai mult fiecare respirație, fiecare clipă de liniște.
LUDMILA CUZNEȚ
„Uneori, un ceai băut împreună seara valorează cât o vacanță.”
Ați ales un domeniu profund sensibil – neurologia pediatrică. Ce v-a atras spre această specializare și ce v-a convins că acesta e locul în care vă regăsiți?
Inițial, încă din anii adolescenței, am știut ca voi deveni doctor. Fiind studentă la Colegiul de medicină, în timpul orelor de pediatrie, făceam practica la casele de copii, dar și la spitale pediatrice. Văzând neajutorarea, durerea din ochi și lupta acestor copii cu grave probleme de sănătate, am decis să devin parte a procesului de însănătoșire a copiilor și să fac tot posibilul să pot contribui la bunăstarea lor fizică și psiho-emoțională. Este o responsabilitate care depășește medicina – este o promisiune făcută fiecărui copil pe care îl întâlnesc.
Copiii reacționează altfel decât adulții la boală, la durere, la spital. Ce ați învățat de la micii pacienți, în toți acești ani?
În continuare la întrebarea precedentă, ceea ce m-a motivat au fost mereu sinceritatea și onestitatea copiilor. Copiii nu poartă măști și își exprimă cu adevărat emoțiile, aceștia văd frumusețea în tot ce îi înconjoară, ceea ce noi, adulții, uităm deseori să facem. Ei trăiesc prezentul, iar prezența lor te obligă să fii autentic și blând. M-au învățat ce înseamnă reziliența adevărată.
Peste 23 ani de practică în neurologie pediatrică. Dacă ați privi înapoi, care sunt momentele de referință în parcursul profesional?
Lucrând în neuropediatrie, sunt conștientă că port pe umeri o responsabilitate enormă, fiind nevoită să interacționez nu doar cu copiii, dar și cu părinții, or astfel, procesul de comunicare se dublează. Micii pacienți au nevoie de mai multă empatie, atenție și tact. Desigur, nereușitele și cazurile dificile se simt mult mai dureros, pentru că suferința unui copil te atinge altfel, dar orice pacient tratat cu succes compensează toate dificultățile din domeniu.
Ce vă doriți să transmiteți generației tinere de medici care aleg neurologia pediatrică?
În primul rând, să iubească mult copiii și să-și îmbunătățească calitățile profesionale. Aș vrea să adaug un citat al scriitorului meu preferat A.P. Cehov: „Profesia unui medic este o faptă. Este nevoie de sacrificiu de sine, puritatea spiritului și gândurilor.” Aș mai adăuga: medicina nu este doar știință, ci și artă, iar în neuropediatrie – este o formă de delicatețe extremă.
„Neuropediatria nu e doar știință. E o formă de delicatețe extremă.”
În Doi
„Ne-am întâlnit între pacienți
și cursuri, dar ne-am ales
pentru o viață.”
Cum a început povestea voastră? Unde v-ați întâlnit și ce v-a făcut să simțiți că „asta e”?
Povestea noastră a început când am făcut cunoștință, eu (Octavian) în calitate de medic-rezident neurolog, iar Ludmila, studentă la anul 4, la lecțiile de neurologie. Cred că a fost un diagnostic reciproc: de afecțiune. Ne-am întâlnit între pacienți și cursuri, dar ne-am ales pentru o viață.
Cum erați fiecare atunci când v-ați cunoscut și cum v-ați schimbat de-a lungul anilor, unul prin celălalt?
Eram tineri și naivi, dar cu timpul ne-am schimbat și mai mult spre pozitiv, odată cu crearea familiei și apariția copiilor. Am crescut împreună, am evoluat profesional și personal, și fiecare dintre noi a devenit o versiune mai matură și mai echilibrată a celui de atunci.
Care a fost primul moment greu pe care l-ați depășit împreună? Ce v-a ținut uniți?
Distanța mare și deplasările mai îndelungate ale lui Octavian, în timpul specializărilor medicale, primul copil având o vârstă fragedă. Ce ne-a ținut împreună, este dragostea reciprocă. Și încrederea că orice pas făcut separat era pentru binele comun.
Medici, un destin comun
Ce înseamnă să trăiești într-un cuplu în care ambii sunt dedicați medicinei? Aduce mai multă înțelegere sau mai multe provocări?
Un cuplu în care ambii sunt dedicați medicinei înseamnă interese comune, participarea în doi la diferite simpozioane și congrese în domeniul neurologiei, noi având o sinergie în acest sens. Desigur, vine la pachet și cu provocări – program prelungit, nopți nedormite – dar ceea ce contează este că ne înțelegem tăcerile, știm când e nevoie de spațiu sau sprijin.
Se întâmplă des să discutați cazuri medicale acasă? Cum reușiți să separați profesia de viața personală?
În mare parte ne străduim să evităm temele de discuții despre ziua de lucru, cu excepția cazurilor clinic neobișnuite. Avem un fel de pact tacit – acasă suntem părinți, parteneri, nu doar doctori.
Ce v-a învățat medicina despre oameni și despre voi înșivă, ca parteneri de viață?
Să privim oamenii din alt unghi de vedere, iar ce ține de noi înșine, să avem o abordare comună în soluționarea problemelor de sănătate ale oamenilor. Dar și să avem răbdare unii cu alții, pentru că fiecare zi în halat alb vine cu încărcătura ei.
Ce apreciați cel mai mult unul la celălalt din punct de vedere profesional?
Rezultatele obținute în diagnosticul stabilit la pacienți, respectiv eficiența tratamentului recomandat și, într-un final, satisfacția pacienților, la cei gravi – ale rudelor lor, și ale părinților – dacă vorbim de copii. Ne admirăm reciproc implicarea și intuiția medicală – două calități care nu se învață din manuale.
Viața în patru: părinți și copii
Cum s-a schimbat dinamica dintre voi odată cu apariția copiilor?
Sunt niște amprente în suflet ce sunt de neredat… Odată cu apariția copiilor s-a început o nouă etapă a relației de familie, dinamica devenind cu mult mai pozitivă. Ne-au completat, ne-au îndulcit zilele și ne-au făcut să înțelegem cu adevărat ce înseamnă prioritate.
Ce principii sau valori v-ați propus, de la bun început, să transmiteți copiilor?
De la vârsta fragedă, am încercat să implementăm în copiii noștri valori fundamentale, care ne-au fost transmise de părinții noștri, acestea fiind onestitatea, respectul față de părinți și de cei din jur, perseverența în domeniul ales. Am vrut să învețe că succesul are nevoie de rădăcini solide.
Povestiți-ne un moment în care unul dintre copii v-a emoționat profund sau v-a surprins cu maturitatea lui.
Nașterea și primul strigăt, atât al lui Maximilian, cât și a lui Vlăduț, primul cuvânt, primul pas, primul sunet și admiterea lui Max la Facultatea de medicină. Fiecare etapă ne-a făcut să vedem că am crescut nu doar copii, ci oameni cu visuri mari.
Cum găsiți timp pentru fiecare copil în parte, dar și pentru voi doi, ca parteneri?
În ciuda rutinei încordate, reușim să găsim timp prin activități comune educaționale și de relaxare. Ne-am învățat să valorificăm calitatea timpului, nu neapărat cantitatea. Și, uneori, un ceai băut împreună seara valorează cât o vacanță.
Vlad a venit pe lume la distanță de 13 ani de fratele său – un act de curaj pentru Ludmila mai ales. Ce credeți despre sarcinile mai tardive?
În primul rând, acestea sunt un restart puternic atât moral – sufletesc, cât și fiziologic. În opinia noastră, având un mod sănătos de viață, vârsta până la o anumită perioadă nu poate fi un obstacol pentru nașterea copilului. Uneori, exact când crezi că ai scris finalul unui capitol, viața îți oferă o continuare neașteptat de frumoasă. Și această continuare pe nume Vladislav ne-a făcut să rescriem multe pagini și să trăim din nou emoții demult uitate.
Portret de familie
Aveți tradiții de familie care se repetă în fiecare an? Un fel de ritual care vă aduce împreună, indiferent de cât de ocupați sunteți?
Tradițiile pe care le avem în familie sunt moștenite încă de la părinți, bunei, în special petrecerea anumitor sărbători împreună cu toată familia. Oricât de ocupați am fi, Crăciunul și Paștele ne găsesc la aceeași masă, cu povești vechi și emoții noi.
Ce înseamnă pentru voi o duminică perfectă în familie?
O zi liniștită în afară problemelor de serviciu, cu toată familia împreună, la natură și aer liber. O duminică ideală este despre tihnă, despre a fi fără ceas pe mână, doar cu ochii spre cer și cu copiii aproape.
Dacă ați face un album cu cele mai importante 5 momente trăite în familie, ce ați pune în el?
Căsătoria, nașterea și botezul copiilor, realizările în studii și carieră, absolvirea copiilor, ulterior căsătoria lor și timpul petrecut cu părinții. Și, desigur, acele momente aparent mărunte – o îmbrățișare sinceră, o masă în familie, o zi fără griji – care, cu timpul, devin cele mai prețioase.
Lecții, succese și asumări
Care a fost cel mai greu moment din carieră pentru fiecare dintre voi și cum ați fost sprijin unul pentru celălalt?
Pentru mine (Octavian) cele mai dificile momente din carieră au fost etapele de susținere a tezei și luarea deciziei de a accepta postul de director medical. Pentru mine (Ludmila) a fost luarea deciziei de a deveni neurolog – pediatru și admiterea în școala doctorală. Ambii încercăm să ne susținem unul pe altul în momentele mai complicate. Ne-am învățat să ne fim nu doar sprijin, ci și refugiu.
Aveți o reușită profesională de care sunteți amândoi mândri? O experiență care v-a validat drumul?
În primul rând, vindecarea mai multor pacienți care au avut din start mari probleme de sănătate este un criteriu important a reușitei profesionale. Distincțiile de stat la fel reprezintă acest criteriu. Un număr mare de pacienți cu diagnostice diferite tratați cu succes ne-au oferit o experiență prețioasă, care la rândul său, ne-a validat. Fiecare mulțumesc sincer de la un pacient este o confirmare că ne-am ales bine drumul.
Cum definiți succesul astăzi? E diferit de cum îl vedeați la începutul drumului?
Astăzi, privim succesul mai complex, bazându-ne pe unele rezultate veridice, prin experiența căpătată.
„Ne dorim o clinică pentru toate vârstele – de la copilărie la senectute.”
Epilog
Ce vise pentru următorii 10 ani și-a desenat familia voastră? Unde vă vedeți, cu ce proiecte, în ce stare de spirit?
În primul rând, feciorul va absolvi studiile post-universitare – rezidențiat și va deveni un medic excelent. Iar al doilea, absolvent cu mențiune de liceu. Ne vedem mai înțelepți, având o clinică de neurologie comună pentru toate vârstele, Octavian fiind neurolog de maturi, eu (Ludmila) neurolog de copii. Ne dorim să construim un spațiu unde pacientul să fie privit complet – din copilărie până la senectute. Un vis profesional, dar cu rădăcini personale.
Dacă copiii voștri ar citi acest interviu peste 20 de ani, ce ați vrea să rămână cu ei din ceea ce ați spus aici?
Să se simtă mândri de părinții lor. Să-și dorească o ascensiune a lor la rezultatele obținute de noi și transmiterea anumitor valori următoarei generații, o dinastie de medici.
De ce nu?