Nota redacției: VIP magazin oferă spațiu poveștilor care contează. Fără judecăți. Fără etichete. Doar viața, așa cum este ea, spusă de cei care o trăiesc. Relatările din acest interviu aparțin invitatului și sunt redate fidel, ca parte a angajamentului nostru de a asculta vocea fiecărui om dincolo de aparențe.
Despre identitate și tăcere
Povestea lui Dmitri Torner nu e una liniară, comodă sau calculată. Este o viață trăită pe marginea prăpastiei și ridicată pas cu pas pe propriile ruine. A fost un copil autodidact, un adolescent care câștiga mai mult decât un adult, un tânăr încarcerat pe nedrept, un bărbat care a fost învins și care s-a ridicat. Astăzi este un antreprenor de succes, un tată devotat și un filantrop care preferă tăcerea în locul aplauzelor. Într-un interviu de o sinceritate rară, Torner vorbește despre trecutul său dureros, despre trădare și iertare, despre copiii săi și despre speranța într-o Moldovă mai demnă. El nu cere nimic de la nimeni. Doar să fie lăsat să construiască. În liniște. Cu sens.
Interviu de Rodica Ciorănică
Fotografii de Roman Canțîr
Blitz
Trei cuvinte care vă definesc cel mai bine.
Încrederea în sine, puterea interioară și bunătatea.
Care este rugăciunea pe care o spuneți în cele mai grele momente?
Probabil, ca și mulți dintre noi, mă rog lui Dumnezeu prin cuvintele pe care le simt atunci.
Care a fost adevărul pe care v-a fost cel mai greu să-l acceptați?
Că viața nu e chiar atât de corectă cu noi, așa cum credeam în copilărie. Când creștem mari și descoperim alte adevăruri, poate fi destul de dureros.
Ce n-ați putea ierta niciodată?
Trădarea.
Când ați plâns ultima oară și de ce?
Eu nu prea plâng… Dar am anumite momente emotive… Mi-am pierdut părinții foarte demult și cele mai dureroase momente le-am simțit atunci, când eram destul de tânăr. Acum sunt puține situații care m-ar putea frânge sau din cauza cărora aș plânge. Ar fi atunci când mă uit la copiii mei sau când mă uit la vreun film cu scene mai emoționale.
Aveți un film preferat?
Filmul meu iubit e „Familistul” cu Nicolas Cage. Lista continuă cu „Любовь и голуби”.
Și o carte preferată?
Cartea care m-a impresionant în mod special e „Pescărușul Jonathan Livingston” de Richard Bach. Am citit-o când aveam 16 ani.
Locul unde vă simțiți împlinit?
Acasă. Acasă e acolo unde îmi sunt copiii.
Aveți vreo superstiție în care credeți?
Nu sunt superstițios.
Ce ați face mâine, dacă nimeni nu v-ar mai recunoaște? Adică, dacă ați deveni un anonim.
Aș continua să fac exact ceea ce fac și acum. Deși niciodată nu vorbesc despre lucrurile pe care le fac pentru alții.
Vă referiți la acțiuni de caritate, la gesturi filantropice?
Nu îmi place să vorbesc despre asta, ar însemna că le fac pentru PR.
Ce ați vrea ca oamenii să înțeleagă din tăcerile dvs.?
Din tăceri?… Mi-ar plăcea totuși ca ei să îmi înțeleagă vorbele.
Care este persoana pe care n-ați dori să o dezamăgiți vreodată?
Copii mei.
Trecutul care nu se uită
„Să nu renunți niciodată – e cea mai importantă lecție de viață.”
Dmitri, deși ați avut o carieră impresionantă în mediul privat, sunteți abia de curând în atenția publicului larg. Ce ați dori să se știe despre dvs., înainte ca alții să spună povestea în locul dvs.?
M-am născut la Chișinău, în cartierul Valea Trandafirilor – acolo locuiesc și astăzi. Am crescut într-un context dificil, care m-a obligat să devin independent foarte devreme. La doar 14 ani am început să lucrez. Eram mai mult singur – învățam și munceam în paralel.
Primul meu loc de muncă a fost într-un studio foto. Patronul mi-a oferit șansa de a-l ajuta și, în timp ce câștigam bani, învățam și o meserie. La 16 ani aveam deja propriul meu studio foto. Nu puteam înregistra firma pe numele meu, așa că am fost sprijinit de cineva apropiat. A urmat curând și al doilea studio.
Puțini își imaginează ce însemna un atelier foto în anii ’90: fotografii alb-negru, cerere uriașă, oameni la coadă. Câștigurile erau neașteptat de mari – ajungeam, ca adolescent, să obțin 200–300 de dolari pe zi, într-o vreme în care salariul mediu era de aproximativ 100 de dolari. La 16 ani, făceam de două-trei ori mai mult decât un adult.
Cum reușeați să gestionați asemenea sume?
Am fost dintotdeauna un om chibzuit. Nu fumam, nu consumam alcool, iar cea mai mare plăcere a mea erau bananele și înghețata. Îmi plăcea să știu că am un fond de rezervă și îi puneam deoparte. La un moment dat, am cunoscut un antreprenor din România, cu care am început o colaborare în domeniul produselor petroliere. A fost o perioadă în care lucrurile evoluau rapid și ne-am extins afacerea.
Întors acasă, am înțeles, poate prea devreme, că uneori succesul poate incomoda. Eram foarte tânăr și nu știam cum funcționează anumite „reguli nescrise”. Când am refuzat să fac compromisuri, adică să „mă împart”, am avut parte de obstacole greu de imaginat. Au urmat acuzații nefondate, o experiență nedreaptă care mi-a pus viața pe pauză pentru o perioadă lungă. Aveam 20 de ani și m-au adus în instanță, cu cătușe și izolat în boxa acuzaților. M-au târât pe la alte patru sectoare, acuzându-mă de tot ce le tuna prin cap – furturi, droguri, etc. În ultimă instanță, m-au condamnat la 11,5 ani de închisoare. Un an și jumătate, cât a durat procesul, am stat prin izolatoare de detenție provizorie. În acest răstimp mi-au confiscat absolut totul. Nu avea cine să dea mită pentru mine, nu mă vizita nimeni măcar cu o pâine și o sticlă cu apă. A trebuit să îmi adun forțele și să supraviețuiesc, a fost o lecție destul de dură, dar și o școală de viață pe care nu o pot uita.
O lecție care m-a călit, mi-a redefinit principiile și mi-a dovedit că omul nu este ceea ce i se întâmplă, ci ceea ce alege să devină în ciuda a tot.
Dar este adevărat că ați evadat din închisoare?
Vă povestesc. După ce am ispășit o treime din pedeapsă, am fost eliberat în baza unei amnistii. Credeam că am încheiat acel capitol. Însă vestea libertății mele a ajuns rapid la urechile celor care nu își doreau revenirea mea. Prin influențe și intervenții neoficiale, decizia de eliberare a fost anulată, iar eu, fără vreo abatere nouă, am fost din nou vizat. Nu fugisem — pur și simplu mi se acordase ceea ce prevedea legea – o mică vacanță înainte de eliberare.
În acea perioadă, am decis să plec din țară. Mama mea era de origine ucraineană, iar acest lucru mi-a permis să solicit cetățenia Ucrainei. În sinea mea, eram convins că nu voi mai reveni niciodată în Moldova.
Am început din nou, de la zero. La început, am lucrat ca agent imobiliar. Ulterior, am descoperit o uzină abandonată, am restaurat-o și am reușit să o transform într-un spațiu funcțional, închiriind aproape 2000 de metri pătrați.
Am reluat drumul construcției personale: m-am înscris la Facultatea de Economie din cadrul Universității din Kiev, am absolvit, apoi am plecat în Europa. Acolo, cunoștințele dobândite m-au ajutat să devin consultant în afaceri. Am început să lucrez cu companii internaționale, oferind ghidaj strategic și dezvoltând proiecte care, în timp, au devenit sursa unui venit stabil și consistent.
Ați iertat?
Din păcate, în viața asta am fost trădat de foarte multe ori de oamenii apropiați. Nu îmi dau seama de ce mi se întâmplă, dar un numerolog (recent am aflat despre această știință), pornind de la cifra destinului meu, mi-a zis că am parte de multe trădări. Din cauza acestor trădări din partea celor apropiați, la un moment dat începi să îți pui niște bariere și să nu permiți nimănui să se apropie de sufletul tău. E cel mai greu lucru.
Aveți un black list?
Nu, fiecare om intră în viața mea pentru ceva anume. Pentru anumite lecții poate și le sunt recunoscător tuturor, inclusiv celor care m-au trădat. Eu nu știu ce este ura, nu port cu mine niciun bagaj de răutate.
Dacă mi-a fost greu? Mi-a fost, și nu numai odată. Dar nu e stilul meu să renunț la tot, nu am în spate nici mamă, nici tată bogat care să îmi cumpere tot. Dacă nu îmi fac eu, nu-mi va face nimeni, mai ales când apar și copiii. Atunci ești responsabil în primul rând pentru ei.
Ce stil de negociere aveți? Dur sau corect? Și când ați învățat să spuneți nu?
Sunt mai degrabă corect, motiv din care am mai mereu de suferit. Revenind la numerologie, cred cu tot dinadinsul în corectitudine, detest minciuna.
Din nou acasă
Astăzi sunteți unul dintre susținătorii la scară largă a sportului, vorbim despre biatlon. Este un hobby la mijloc sau dorința de a ajuta oamenii, de a pune umărul?
La un moment dat, a venit la mine un grup de tineri care activau în cadrul Federației de Biatlon. Mi-au povestit cu onestitate despre dificultățile prin care trecea federația și despre riscul real de a fi desființată. Lipsa resurselor și costurile ridicate făceau aproape imposibilă continuarea activității.
M-au rugat să intervin. Iar eu, așa cum sunt construit, dacă mă implic într-un proiect, o fac cu tot sufletul și urmăresc să-l duc la cel mai înalt nivel. În doar câțiva ani, am reușit împreună să obținem rezultate remarcabile: avem deja în palmares atât medalia de aur, cât și pe cea de argint la Campionatul European. Este o dovadă că, atunci când crezi în oameni și le oferi condițiile necesare, pot apărea miracole.
Care este numărul de biatloniști la noi în țară?
Anul trecut, când am deschis mai multe secții de biatlon prin școli, erau în jur de 400 copii prin toată republica. Pentru o țară fără munți și condiții de schiat, e destul de bine, copiilor le place, sunt curioși. Am organizat, la Criuleni, un campionat între școli, și ei erau foarte entuziasmați. Orice sport e bun, nu neapărat biatlonul. În primul rând, asta înseamnă sănătate și, în al doilea, sportul cultivă în ei disciplina și respectul față de coleg și partener.
Ați declarat că sportul ne apropie de Europa, sunteți cumva un strateg visător?
Am locuit mulți ani în Europa și mi-aș dori, sincer, ca în relația cu țara noastră să existe mai mult decât promisiuni. Integrarea nu înseamnă doar un parcurs geopolitic – înseamnă oportunități reale de dezvoltare, un trai demn aici, acasă, cu standarde și salarii comparabile cu cele din Vest.
Îmi amintesc de femeile în etate din Austria. Mergeau la salon, se îngrijeau, trăiau cu demnitate și poftă de viață. La noi, din păcate, multe femei ajunse la aceeași vârstă par condamnate la izolare și resemnare, limitate la bârfele de pe scările blocurilor.
… Cred că schimbarea nu vine din afară. Cred că trebuie să înceapă din interior – din felul în care ne raportăm la noi înșine, la țara noastră, la viitorul pe care vrem să-l construim. Nu e neapărat să plecăm. Putem crea aici o Moldovă în care să vrem să rămânem.
Familistul care a crescut fără o familie
Ce înseamnă pentru dvs. familia? Ați crescut fără părinți și, probabil, ea are o valoare aparte.
Atunci când crești fără iubirea de care ai o nevoie vitală, stai și te întrebi de unde o vei lua să o dăruiești altcuiva? Dar totul apare cu timpul. Mai întâi, s-au născut gemenii David și Eva, vor împlini în august 8 ani. Venirea lor pe lume mi-a creat o stare de confuzie totală, nu înțelegeam cum trebuie să mă comport. Probabil, asta simte fiecare tată. Apoi a apărut Alex, și mă dedic total, mi-am înțeles pe deplin rolul de tată. Încerc să petrec cu ei cât mai mult timp, oricât de ocupat aș fi. Ei sunt viața mea, puterea și energia mea. Nu-mi imaginez viața fără ei.
Vorbiți-mi despre copiii dvs. și despre felul în care construiți această relație, neavând un model perfect în spate…
Sunt atât de diferiți! David e un băiat foarte smart, îi place să descopere și să afle lucruri noi, îl interesează absolut totul. Îi place șahul, adoră să construiască diverse jucării. E un copil unic. Frumos tare, îmi seamănă leit.
Eva e o fetiță plină de energie și de artistism. Îi place să cânte, să danseze, să inventeze ceva. Practică de ani buni gimnastică, are și trofee, e un sport destul de complicat. În schimb, ea și muzica sunt inseparabile. Mereu mă întreabă – tată, când am următoarea lecție? Studiază pianul, ia lecții de canto. M-a întrebat dacă o pot face vedetă și i-am spus că totul depinde de ea. Și a promis că se va strădui la maxim să învețe cel mai bine.
Alex are patru ani. E ager, înțelege totul și vrea ca totul să fie doar cum zice el. Îl poți probozi, îl poți pedepsi, dar va insista ca toate să fie așa cum vrea. Nimeni nu-l poate convinge. Adoră sportul, face karate, îi place și matematica, și să citească.
Ce educație le oferiți, în lumea în care adevărul poate fi relativ? Într-o lume dominată de tehnologie, unde părinții, ca să nu fie deranjați, le dau un telefon și uită de ei?
E o întrebare pe care mi-o pun și eu și încerc să îmi dau seama ce e bine și ce-i rău în tehnologii. La cinci ani, grație jocurilor de pe tabletă, David cunoștea toate viețuitoarele maritime. Nici măcar eu nu le cunosc. Cred că cea mai importantă e măsura, le limitez timpul petrecut cu gadgeturile, le permit atât cât să îi ajute la dezvoltare.
Cum definiți succesul și cum îl explicați copiilor?
Succesul e atunci când ai făcut ceva nu pentru tine, nu pentru familia ta, dar pentru oameni absolut străini, ceva de care să fie mândri și copiii tăi, dar să aprecieze și societatea.
Ați repetat de mai multe ori că preferați să rămâneți anonim atunci când e vorba de caritate. Credeți că bunătatea trebuie ținută sub tăcere?
Atunci când faci ceva din tot sufletul, nu e cazul să spui întregii lumi despre asta. Dacă însă veți povesti fapta în stânga și în dreapta, nu va mai fi ceva sincer, ci veți urmări un scop meschin. E strict părerea mea.
Patriotism, Moldova, direcție
Ați menționat ceva mai sus că atunci când ați plecat în Ucraina, v-ați zis că n-o să mai reveniți în Moldova niciodată. Dar sunteți aici. Ce sentimente aveți acum față de locul natal?
Îmi iubesc enorm de mult țara. Dar atunci aveam o durere mare în suflet, nu înțelegeam nedreptatea la care am fost supus. În timpul COVID-ului am luat legătura cu guvernarea de atunci și m-am implicat în susținerea populației țării noastre cu măști și aparate respiratorii, dar și alte ajutoare importante pentru cetățeni.
De aici începe patriotismul?
Patriotismul, cred eu, începe din școală. Acolo ar trebui să-l cultivăm în noile generații – nu ca pe o lozincă, ci ca pe o formă de conștiință. Să-i învățăm că apartenența la un loc are valoare, că nu trebuie să-și caute viitorul neapărat în altă parte.
Dacă vrem ca tinerii noștri să nu se grăbească să plece imediat după absolvire, trebuie să le oferim aici motive reale să rămână. Condiții de trai, oportunități, un cadru în care munca lor să fie apreciată și drepturile – respectate.
Pentru mine, patriotismul înseamnă să construiești în țara ta. Să știi că efortul tău are rost aici. Iar când fiecare dintre noi va înțelege că schimbarea începe cu el, abia atunci vom putea vorbi despre un alt nivel de viață.
Se spune adesea că, indiferent de instituție – fie că vorbim despre Poliție, Procuratură sau Justiție – sistemul rămâne același, adesea afectat de corupție și de practici învechite. Chiar și cei tineri, care intră cu idealuri, ajung, în doar câțiva ani, să preia tiparele celor dinaintea lor. Se poate schimba ceva cu adevărat?
Este un subiect sensibil, dar real. Fie te lași copleșit de sistem, fie îți găsești curajul – și alți zece ca tine – ca să lupți împotriva neregulilor. Cred că problema cea mai mare nu este doar sistemul, ci frica oamenilor de a începe schimbarea, fie și în propria casă.
Ne-am obișnuit să așteptăm: o reformă, o promisiune, o salvare „de sus”. Dar adevărul e că statul nu va veni să ne rezolve viața. Schimbarea trebuie să înceapă de jos în sus – prin oameni activi, curajoși și determinați.
Eu sunt convins că există, în Moldova, un număr tot mai mare de oameni care vor o altă realitate. Trebuie doar să-i adunăm, să le oferim șansa de a construi împreună. Și când va exista acest cadru, această energie comună, schimbarea va deveni inevitabilă.
Din poziția în care vă aflați acum, simțiți că puteți contribui la schimbare? Sau aveți în vedere o altă direcție – poate chiar o implicare politică? Știm că, în trecut, în Ucraina, ați avut această intenție.
S-au spus multe despre mine. Unele lucruri au fost nedrepte, altele complet false. A fost un val de atacuri care m-a surprins prin intensitate, mai ales că intenția mea era una sinceră. Dacă aș decide să intru în politică, o voi face doar cu inima deschisă și cu gândul clar că vreau să aduc o schimbare reală, în bine.
Există deja un partid cu care rezonați sau vă gândiți să formați o echipă nouă?
Eu cred într-o altă abordare. E nevoie de oameni care au demonstrat ceva în viață – în afaceri, în societate –, dar care nu au fost contaminați de mecanismele politice vechi. Sunt mulți antreprenori plecați, oameni valoroși care, dacă ar avea încredere într-o viziune sănătoasă, s-ar întoarce și s-ar implica. Oamenii sunt obosiți de promisiuni goale. Vor o viață mai bună – și asta nu mai poate fi amânată.
În același timp, sunt conștient de faptul că nu sunt omul care să creadă că poate face totul singur. Nu pot fi și jurist, și politician, și strateg. Dacă ajungi în fața oamenilor și le promiți ceva, trebuie să știi foarte clar cine te va ajuta să transformi acele promisiuni în realitate. De unul singur nu reușești, dar cu o echipă de calitate, da – se pot construi lucruri mari.
Am citit recent că aveți relații apropiate cu persoane din anturajul fostului președinte Donald Trump. Este adevărat?
Da, este adevărat. Și, într-adevăr, această asociere a fost unul dintre motivele pentru care, la un moment dat, am devenit ținta unor atacuri mediatice. Colaborez cu companii internaționale și, în această calitate, sunt adesea obligat prin contract să păstrez confidențialitatea asupra proiectelor și partenerilor. Unele entități au fost, poate, deranjate de aceste legături și au ales să mă calomnieze.
Am prieteni în multe domenii – unii dintre ei au fost, în primul mandat, parte din cercul apropiat al fostului președinte Trump. Ne-am cunoscut profesional, am rămas în relații bune și, chiar și în momentele dificile, am păstrat o legătură de respect și încredere. Majoritatea sunt oameni tineri, dinamici, de vârsta mea. Nu comentez deciziile lor politice – relația noastră este una personală și profesională, nu ideologică.
În acest context, cum vedeți orientarea Republicii Moldova? Spre Uniunea Europeană, SUA sau din nou către Est?
E o întrebare pe care o primesc frecvent. Țin minte că, zburând alături de parteneri din SUA, le-am povestit despre Moldova și, spre surprinderea mea, mulți nici măcar nu știau că existăm. Astăzi, din cauza conflictului din Ucraina, lumea întreagă a devenit mai conștientă de regiunea noastră.
Cred cu tărie că direcția corectă nu înseamnă să alegem între Est și Vest, ci să ne așezăm în picioare, pe propriul nostru drum. Mai întâi, să facem ordine la noi acasă. Așa cum îți pregătești casa când urmează să primești oaspeți – o faci curată, primitoare, dar rămâne a ta.
Moldova trebuie să discute cu toate părțile de pe poziții clare și demne, fără să devină o monedă de schimb sau o datorie de onorat politic. Din păcate, mulți politicieni ai noștri intră în astfel de angajamente și devin ulterior prizonierii marilor puteri. Eu cred că țara noastră poate și trebuie să-și construiască singură drumul – și să invite partenerii să ni se alăture, nu să ne conducă.
Aveți pașaport românesc?
Nu.
Mai aveți afaceri în Ucraina?
Nu mi-a mai rămas nimic.
Ce ați vrea să fie scris pe coperta biografiei dvs. după 20 de ani? Unde ați vrea să fiți peste 20 de ani?
Aș vrea să fiu acasă, în acea țară de care să fiu mândru. Mândru că sunt moldovean.
Cea mai importantă lecție de viață?
Să nu renunți niciodată.
E greu să fii puternic?
Foarte bună întrebare… A afirma că e greu ar însemna că nu ești puternic.
Ce înseamnă fericire? Sunteți un om fericit?
Da, sunt un om fericit și cea mai mare fericire a mea sunt copiii. Sunt lucrurile care îți aduc plăcere și ei sunt cei care mă împlinesc.
Într-un film sovietic, actorul răspundea că fericirea e atunci când ești înțeles. Aveți uneori impresia că oamenii apropiați nu vă înțeleg?
Evident că da. Dar e și asta o lecție de viață – tu înveți, înveți și pe alții.