Sau… Vreau doar să uit ce s-a întâmplat cu mine și poporul meu.
Anastasia are 29 de ani, s-a născut în regiunea Herson, în satul Pavlovka, raionul Ceaplin. Un sat foarte mic din Ucraina. A absolvit școala medie cu medalie de aur și a intrat la Facultatea de Drept din Harkov. Noi am cunoscut-o în ianuarie 2026, într-un hotel din Austria, unde Anastasia este ospătar. În ultima seară din vacanța noastră, după ce își face orele de muncă, Anastasia îmi oferă acest interviu.
Interviu de Rodica Ciorănică
Ultima seară de liniște, întâia noapte de război
… Cu o zi înainte fusese mama la mine, apoi plecase acasă, iar seara eu am mers la o zi de naștere. La cinci dimineața a fost prima explozie, chiar lângă casa mea. Nu înțelegeam ce se întâmplă… Eram șocați, speriați. Ne sunam prietenele și ne spuneam că probabil trebuie să mergem la muncă… Când m-am uitat pe geam, am văzut oamenii părăsind cartierul, cu ce puteau duce. Mama m-a sunat și mi-a spus că satul nostru este deja sub ocupație. Steagul rus era ridicat. Toți erau panicați: fratele, iubitul meu, familia, vecinii.
Nu știam ce să fac și am început să spăl geamurile. Din cauza stresului. Oamenii de pe stradă strigau la mine: „De ce speli geamurile?”. Iar eu le răspundeam că altceva nu știu ce să fac. Apoi am mers în adăposturile de la subsol, toți țipau, strigau, și am înțeles că așa nu voi rezista mult. Nu puteam plânge, trebuia să par că îmi controlez emoțiile, ca să nu își facă griji părinții când vorbeam cu ei.
Am pierdut controlul abia când o rachetă a lovit casa mea. Veneam de la magazin, unde stătusem șase ore la coadă ca să cumpăr o pâine. O altă rachetă a trecut deasupra capului meu. Atunci am venit acasă și am început să plâng. Știi, până în acel moment mă gândeam că sunt specială, că asta nu mi se va întâmpla mie. Dar vezi oameni uciși, rămași în mijlocul străzii, acoperiți doar cu bucăți de hârtie… și înțelegi că nimeni nu mai e special.
Atunci am înțeles că trebuie să plec. Nu era gaz, nu era lumină, iar plecarea era aproape imposibilă. Mașinile nu circulau, ne puteam deplasa doar pe jos, iar până la gară aveam de mers trei ore. Voluntarii ne-au luat pe mine și pe vecinele mele, cu pisici, cu hamsteri… Am mers cu căști pe cap până la gară. Când am ajuns, gara era plină de oameni. Nimeni nu anunța când vine vreun tren pentru evacuare. Pur și simplu stăteam și așteptam. Am stat așa, în neștire, șase ore.
Într-un sfârșit, noaptea, ne-au urcat într-un tren. Valizele au fost aruncate pe peron ca să încapă oamenii și animalele. Am mers zece ore în picioare până la Vinița, fără apă, fără toaletă. Când am coborât, am primit o cafea. Acolo era cât de cât normal, magazinele funcționau. Am ajuns la Lvov, unde voluntarii ne găteau mâncare. A ajuns și Nikita, iubitul meu, cu un alt tren. Eram îngrozită de ideea că nu ne vom mai vedea niciodată și nu puteam crede că e viu, lângă mine. Am rămas câteva luni în acea zonă, în haine și încălțăminte de iarnă. Încă nu conștientizam că am plecat pe mult timp, pe foarte mult timp…
Au trecut patru ani și două luni. De trei ani suntem în Austria, în acest orășel. Cândva călătorisem aici și uite că ne-am întors. Doar că în alte circumstanțe.
Îți amintești clipa exactă în care ai înțeles că nimic nu va mai fi la fel?
Acele ore petrecute în tren, când te simți ca un animal disperat care fuge de pericol. Când nu mai ai unde să te întorci. Când mergi într-un tren fără lumină, fără toaletă, fără să știi încotro mergi…
Cum este să-ți știi familia acolo, într-un loc unde nu poți ajunge și pe care nu-l poți proteja?
Mă arde ceva pe dinăuntru. Este insuportabil.
Despre ce nu vorbiți niciodată la telefon, din teamă sau din durere?
Despre politică. Nu are niciun sens.
Ce s-a întâmplat cu prietenii voștri care au rămas în Ucraina?
Mulți au plecat, mulți rezistă. Un prieten care a plecat pe front a murit. Am fost recent în Harkov și am văzut mulți invalizi pe stradă. Orașul pare îngrijit, frumos, dar vezi imediat ruinele. Vezi femei care vând prăjituri pe stradă ca să supraviețuiască. Acolo nu ai voie să te îmbraci frumos. Să porți o rochie albă sau roz pare ciudat. Nu știi cum să te comporți, cum să trăiești mai departe. Dacă nu mai trăiești normal, îți pierzi mințile. Dacă încerci să trăiești frumos, e straniu. Am pierdut sentimentul de bucurie și ușurința cu care zburam prin viață. Și mă tem că nu se va mai întoarce niciodată.
Ce te doare mai mult: incertitudinea, nedreptatea umană?
Faptul că este de neconceput că oamenii și copiii mor zilnic, iar lumea merge înainte, se bucură, zâmbește.
Anastasia, cum arăta o zi obișnuită din viața ta înainte ca războiul să existe?
M-am născut în regiunea Herson, în satul Pavlovka, raionul Ceaplin. Un sat foarte mic. Vin dintr-o familie foarte simplă: mama lucra la școală, preda chimie, tata era constructor și mergea zilnic la muncă. Mai am o soră și un frate mai mare cu un an. Mergeam împreună la școală, stăteam în aceeași bancă. Amândoi am absolvit cu medalie de aur și am intrat la Facultatea de Drept din Harkov.
Pentru că visul meu dintotdeauna a fost să fiu profesoară, în paralel am terminat și Universitatea Pedagogică. Însă nu am lucrat după specialitate, fiindcă salariul învățătorilor este foarte mic în Ucraina. Așa că am decis că trebuie să văd puțin lumea, pentru că nu plecasem niciodată din țară. Am călătorit împreună cu prietenul meu, Nikita, în Asia, am văzut Indonezia, dar cea mai frumoasă călătorie rămâne întoarcerea acasă. Și așa a fost mereu.
Este ceva de nedescris când revii cu rucsacul plin de amintiri în spate, dar te întorci în casa ta, în stihia ta, unde nu trebuie să faci nimic, unde ești pur și simplu acasă. E pace și liniște. Iar asta îmi lipsește enorm astăzi. Îmi lipsește sentimentul de a nu lupta pentru fiecare zi, ci pur și simplu de a FI. Așa mă pot simți doar acasă – la părinți și în Harkov.
Care este cea mai frumoasă amintire legată de casa ta? Ce vezi prima dată când închizi ochii?
Când vine primăvara și lângă casa noastră sunt mulți copaci care încep să înflorească. Miroase uimitor: a vișină, a confort, a căldură. Când, împreună cu părinții, facem ceva în grădină. Asta e tot ce îmi doresc acum cel mai mult.
Ce lucruri simple îți lipsesc cel mai mult din acea viață care astăzi pare atât de departe?
Mama să facă clătite, eu să mă plimb cu tata. Nu am fost acasă de mai bine de patru ani. Am fost recent la prietenele mele în Kiev și Harkov și e un sentiment straniu: când vii „acasă”, dar nu mai e acasă. E și super fain că nu trebuie să te uiți în telefon ca să înțelegi cum să ajungi undeva sau unde să mănânci… Totul e familiar. Dar doare. Pentru că sunt foarte multe ruine. În memoria mea, totul arată altfel.
Viață de refugiați
Cum e să trăiești într-o țară străină?
Poate pentru că locuim într-un sat, oamenii sunt calzi și atenți. Dar tot suntem priviți ca niște străini. Cel mai greu a fost să accept că încep o pagină nouă, că nu sunt acasă, că pornesc de la zero.
Uneori oamenii mă întreabă de ce nu merg acasă și le spun că războiul nu s-a terminat. Ei răspund: „A, încă nu?”. Da, încă nu. Și atunci înțelegi că, atunci când auzim despre alte războaie care nu ne privesc, nici noi nu urmărim zilnic ce se întâmplă. E firesc.
Știți, eu niciodată nu spun de unde sunt, dacă nu sunt întrebată. Dar într-o zi, o clientă a hotelului, moscovită, m-a întrebat, în timp ce serveam masa, de unde sunt. I-am răspuns. … Nu voi uita niciodată cum femeia s-a ridicat de pe scaun, m-a cuprins și a început a plânge… „Izvinite nas…” – mi-a spus. Până în acel moment uram tot ce era legat de țara ei – politica, războiul, oamenii. Atunci însă am înțeles că nu toți oamenii gândesc și simt la fel și că acesta nu este războiul tuturor.
Altfel, cum s-a aranjat viața ta aici?
Am lucrat puțin într-o grădiniță, apoi într-un hotel. Am sentimentul că viața merge înainte. Escapadele scurte ne salvează. Când îmi este greu, merg la munte.
Ai avut vreodată sentimentul că trebuie să fii „mai recunoscătoare” decât alții?
Sunt foarte recunoscătoare. Nu pot reproșa nimic nimănui. Dar nu aș fi vrut să fiu aici dacă nu ar fi fost războiul. Nu aș fi plecat niciodată din țara mea.
Ce parte din tine a rămas în Ucraina?
Acea parte din mine care ieșea serile să danseze.
Te-ai simțit vinovată că ai plecat și ai supraviețuit?
Da. Am văzut cum, în fața mea, au fost uciși o mamă tânără și copilul ei. Te întrebi de ce ei au murit și nu tu. Când vezi fotografii cu soldați tineri, înțelegi că ei au plătit mult mai scump. Și nu se vor mai întoarce niciodată.
Care este cea mai mare frică a ta astăzi?
Că nu îmi voi mai vedea niciodată părinții. Dacă aș merge acolo, cred că nu aș mai putea pleca. Se verifică telefoanele, se văd postările de pe rețele. Or, eu am postat mult împotriva războiului. Nu vreau să le creez probleme părinților mei.
Dar cea mai mică speranță, care e?
Că totul se va termina curând.
Primul lucru pe care l-ai face dacă mâine s-ar sfârși războiul?
Aș merge să dansez.
Unde te vezi peste cinci ani?
Acasă. Predând yoga. Yoga m-a ajutat să continui să trăiesc.
Ce le-ai spune femeilor care nu au trăit războiul, dar se plâng de viață?
Să privească adevărul în față. Să își scrie dimineața o listă cu ceea ce au. Vor înțelege cât de fericite sunt, fericite până la nebunie. Eu am început să fac asta recent – am multe puncte pe ea, dar și multe care lipsesc. Aș renunța la foarte multe puncte din lista mea ca să pot adăuga unul singur…
Dacă ai putea scrie o scrisoare către tine, cea de dinainte de război, ce i-ai spune?
Ooo, este foarte dificil. Am citit recent o carte în care la fel, trebuie să îți scrii ție o scrisoare. Și nu am putut face asta. Dacă mi-aș fi scris ce urma să se întâmple, nu aș fi putut concepe cu mintea. Cred că vreau doar să uit ce s-a întâmplat cu mine și cu poporul meu.
