Învățământ primar
IP Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din mun. Chișinău
Învățătoare
Natalia Cernei
13 ani de activitate
Interviu de Mihaela Tarlapan
Într-o clasă unde fiecare copil este diferit, dumneaei reușește să ajungă la toți. Transformă lecțiile în experiențe și construiește încredere acolo unde apare teama de „nu pot”. Lucrează cu răbdare, observă fiecare elev și îl ajută să crească în ritmul lui. Natalia Cernei îmbină metode moderne cu apropierea umană, implică părinții și creează o comunitate în jurul clasei. Astăzi, trăiește o etapă personală profundă – așteaptă primul copil și aduce în profesie o emoție și mai nuanțată, în care grija și iubirea capătă o dimensiune nouă.
Doamna Natalia, după 13 ani de activitate didactică, cum ați descrie felul în care predați, dincolo de manuale și programe?
După 13 ani de activitate didactică, am înțeles un adevăr fundamental: dacă nu reușești să atingi inima unui elev, mintea lui va rămâne un teritoriu greu de cucerit. De aceea, dincolo de manuale și programe, stilul meu de lucru este un fel de „șezătoare digitală”. Trăim într-o eră a vitezei, dar conexiunea umană nu poate fi descărcată de pe internet; ea se construiește zi de zi, între bănci. Predau cu entuziasm pentru că am învățat că energia învățătorului este cel mai bun „antivirus” împotriva plictiselii. În Moldova de astăzi, un profesor nu doar livrează informație – pentru asta există motoarele de căutare – ci, mai ales, modelează speranță. Iar speranța este singurul proiect care nu are nevoie de Wi-Fi, ci de prezență, înțelegere și un zâmbet care să le spună: „Poți să reușești!”
De unde vă vin ideile pentru activitățile care îi surprind atât de mult pe copii?
Colegiul Pedagogic din Călărași mi-a oferit baza teoretică și rigoarea de care are nevoie orice dascăl. Acolo am învățat că pregătirea unei lecții începe cu mult înainte de a intra în clasă. Amprenta acelui loc se vede în disciplina mea de muncă și în respectul pentru metodica predării, pe care o respect cu sfințenie, chiar și atunci când aduc elemente noi. Surprizele pentru elevi vin dintr-o curiozitate pe care nu am lăsat-o să se stingă. Îmi place să fiu la curent cu ce îi pasionează și să integrez aceste lucruri în predare. Nu mă mulțumesc cu „merge și așa”. Mă interesează ce se vede în ochii lor, nu doar în catalog.
Cum transformați o lecție obișnuită într-un moment pe care copiii îl țin minte?
Sincer? Refuz să mă plictisesc! Dacă eu simt că o lecție e „uscată”, știu că elevii mei o vor simți de zece ori mai tare. Așa că o „condimentez”. Transform gramatica în detectivism și problemele de logică în misiuni de salvare. Se vede și în activități: copii care aleargă, creează, cercetează. O lecție memorabilă este cea la care copiii întreabă cu regret: „Gata? S-a terminat deja ora?”
Aveți clase numeroase. Cum reușiți să ajungeți la fiecare copil?
Să ai 42 de elevi este ca și cum ai dirija o orchestră filarmonică. Dacă încerci să cânți tu la toate instrumentele, ești pierdut. Secretul meu? Am transformat clasa într-o comunitate de învățare. Nu sunt singurul învățător; am 42 de „asistenți” care se ajută reciproc. Folosesc învățarea de la egal la egal, iar cei care prind mai repede devin mentori. Astfel, în timp ce ,,echipele de intervenție” lucrează, eu pot ajunge la acel copil care are nevoie de o explicație în șoaptă sau de o strângere de mână. Nu e vorba de a împărți timpul la 42, ci de a multiplica energia prin colaborare.
Ce faceți atunci când un copil spune „nu pot” sau se teme să greșească?
În clasa noastră, „nu pot” are o viză de ședere foarte scurtă. Când îl aud, zâmbesc și adaug imediat: „încă!”. Le spun că greșeala e dovada că au încercat și că nici eu nu m-am născut cu toate răspunsurile. Le vorbesc despre propriile momente de nesiguranță. Iar când energia scade, aplicăm regula celor 3 minute: respirăm, ne scuturăm, zâmbim.
Vă amintiți un moment în care ați simțit că ați schimbat cu adevărat ceva în viața unui copil?
Dacă ar fi să aleg un moment care mi-a marcat inima în acești 13 ani, acesta este parcursul unui elev cu implant cohlear. Suntem acum în clasa a IV-a și, privind înapoi, simt o mândrie imensă. Integrarea lui într-un colectiv de 42 de elevi a fost un test de răbdare și atenție. Dar n-am vrut doar să-l integrăm, ci să-l facem să strălucească. Astăzi este unul dintre cei mai buni din clasă, ridică mâna cu siguranță și este respectat de colegi. Este victoria mea cea mai dragă și dovada că, atunci când există răbdare și inimă, limitările dispar.
Integrați frecvent invitați la lecții. De ce considerați important acest lucru pentru procesul de învățare?
Îmi place să aduc specialiști în fața copiilor, pentru că vocea unui om pasionat cântărește mai mult decât zece pagini citite. Într-o clasă numeroasă, un chip nou și o poveste reală redeclanșează curiozitatea. Am avut un meșter popular la Educația Tehnologică, care i-a învățat tehnica StringArt, un spectacol despre siguranța rutieră cu Teatrul „Oratorul”, un medic cardiolog de Ziua Inimii și un specialist de la Apă-Canal de Ziua Apei. Acești oameni devin modele vii. Când vorbesc din experiență, manualul prinde viață, iar copiii înțeleg că fiecare om are o poveste din care pot „fura” o lecție.
Dacă elevii dumneavoastră ar pleca cu o singură lecție pentru viață, care ar fi aceea?
„Să nu uite niciodată să fie Oameni”. În acești 13 ani am înțeles că, fără omenie, orice cunoștință își pierde valoarea. Îmi doresc să ducă mai departe bunătatea, respectul și empatia. Să-și respecte rădăcinile și să înțeleagă că avem nevoie unii de alții. Poate vor uita definițiile, dar sper să nu uite cum s-au simțit în clasă: acceptați
și valorizați.
O apreciez profund pentru că nu m-a grăbit, nu m-a comparat cu alții și mi-a arătat că învățarea nu trebuie să fie o frică, ci un proces în care cineva merge alături de tine. Îmi amintesc și azi un moment simplu, dar foarte important pentru mine: atunci când nu înțelegeam ceva și eram pe punctul de a renunța, mi s-a spus calm „nu ești slabă, doar înveți”. Acel gest m-a făcut să mă opresc din a mă critica și să mai încerc o dată.