Învățământ primar
Liceul Teoretic „ORIZONT” filiala Ciocana, mun. Chișinău
Învățătoare
Lidia Ciubotaru
40 de ani de activitate
Interviu de Mihaela Tarlapan
Patruzeci de ani în fața tablei… pași mici, emoții și generații care trec prin aceeași clasă și pleacă diferite. Pentru Lidia Ciubotaru, totul a început cu „inima bătând mai tare decât clopoțelul”, într-o zi care nu s-a șters nici astăzi din memorie. De atunci, a învățat să citească emoții, să construiască nu doar lecții, ci încredere. Într-o lume în care copiii se schimbă de la o generație la alta, ea rămâne aceeași prezență care caută drumul potrivit către fiecare elev.
Vă mai amintiți prima zi în fața elevilor? Cum a fost și câți ani au trecut de atunci?
Prima mea zi ca învățător a rămas vie în memorie ca o fotografie ușor îngălbenită, dar plină de emoție. Era acum 40 de ani, în satul Piatra, raionul Orhei. Eu, un practicant la început de drum, cu inima bătând mai tare decât clopoțelul de intrare, încercam să par sigură pe mine. În realitate, emoțiile îmi erau la fel de mari ca ale copiilor. În ochii mici și ageri ai copiilor citeam atâtea întrebări! Eu, din palpitarea inimii, auzeam: „Vei reuși?”
Ce v-a determinat să alegeți învățământul primar și ce v-a convins că acesta este drumul potrivit?
Am crescut printre cărți, bibliotecară fiind o rudă de a mea. Astfel, am deschis ușa spre meseriile prioritare și pline de respect pentru acele vremuri. Un rol hotărâtor l-a avut tatăl meu. El nu era doar un sprijin, ci o emoție vie. Acasă, în sânul familiei, povesteam neîncetat despre activitatea mea, despre succesele de zi cu zi, relația cu copiii, iar tata plângea de bucurie. Acele lacrimi nu erau slăbiciune, ci dovada unei iubiri profunde și a unei încrederi neclintite. Prin el am învățat că succesul capătă sens doar atunci când este împărtășit și când devine motiv de bucurie pentru cei din jur.
Cum v-au format studiile stilul de predare pe care îl aplicați astăzi?
Încep cu studiile de la Școala Pedagogică din Orhei, care au lăsat cele mai luminoase urme în formarea mea. Am avut parte de pedagogi cu renume, cu verticalitate, care au semănat în noi acea responsabilitate și atitudine, cu care am pornit fără teamă în școlile țării. Acele cunoștințe au fost fundamentul pe care s-a construit, treptat, stilul meu de predare de astăzi. Metodica predării nu a rămas doar un set de reguli, ci s-a transformat într-un ghid viu, pe care l-am modelat prin experiență. Am înțeles că fiecare copil are ritmul său, sensibilitățile sale și propriul mod de a învăța. De aceea, stilul meu de predare a devenit unul flexibil, centrat pe elev, în care îmbin explicația clară cu exemple concrete, jocul didactic și dialogul deschis.
Dețineți grad didactic superior. Ce a contat cel mai mult în atingerea acestui nivel?
Obținerea gradului didactic I a fost rezultatul unui parcurs construit în timp, cu răbdare, muncă și convingere. Cel mai mult a contat, înainte de toate, consecvența – dorința de a mă perfecționa continuu și de a nu rămâne niciodată la nivelul acumulărilor inițiale. De asemenea, a contat deschiderea spre nou – participarea la formări, lectura de specialitate, schimbul de idei cu alți colegi. Gradul didactic I reprezintă pentru mine o responsabilitate – aceea de a continua să cresc profesional, să-mi definesc un stil propriu, echilibrat între rigoare și creativitate.
Cum construiți o lecție astfel încât fiecare copil să înțeleagă și să fie implicat?
Orice lecție este un scenariu, bine structurat, o continuitate a muncii. Încep prin a gândi lecția clar și logic, dar și flexibil. Îmi stabilesc obiectivele, apoi aleg activități variate, astfel încât să ating stiluri diferite de învățare. Alternez explicația cu exemple concrete, ceea ce prinde viață și culoare. Nu lipsește jocul didactic, lucrul în perechi sau în grup și momentele de reflecție individuală. Încerc să captez atenția încă de la început – printr-o întrebare provocatoare, o poveste scurtă sau o situație apropiată de viața copiilor. Creez un climat al acceptării greșelii. Atunci când copiii nu se tem să greșească, devin mai activi și mai implicați. Consider că o lecție e reușită atunci când elevii nu observă scurgerea timpului și nu ezită să spună că lecția a fost minunată.
Cum mențineți echilibrul între disciplină și dezvoltarea emoțională a elevilor?
Este o artă de a menține un echilibru între disciplină și starea emoțională a elevilor, evidențiind faptul că ele se completează. Acord o atenție deosebită emoțiilor copiilor. Îi încurajez să se exprime, să spună ce simt, să pună întrebări. Creez un climat în care fiecare elev se simte în siguranță, acceptat și respectat. Nu mă grăbesc să sancționez, ci încerc mai întâi să înțeleg cauza comportamentului. De multe ori, în spatele unei abateri se află o emoție neînțeleasă sau neexprimată. Prioritar rămâne rolul învățătorului: să formez oameni echilibrați, încrezători și capabili să se înțeleagă pe ei înșiși și pe ceilalți.
Ce mesaj aveți pentru tinerii care se gândesc să aleagă această nobilă meserie, cea de învățător?
Dacă te gândești să alegi meseria de învățător, întreabă-te mai întâi nu cât de mult știi, ci cât de mult ești dispus să dăruiești. Vei lucra cu suflete în formare, cu pași mici și emoții mari. Vei învăța că fiecare copil are propriul ritm și propria poveste. Uneori va fi greu, alteori obositor, dar de fiecare dată va avea sens. Alege acest drum dacă ai răbdare, dacă știi să asculți și ai destinul de a fi semănător de valori ale neamului. Alege-l dacă poți fi lumină, model pentru cei pe care soarta i-a adus în clasa ta. Dacă simți că educația nu este doar un loc de muncă, ci o parte din tine, atunci da – aceasta este o meserie nobilă și un drum care merită urmat.
De fiecare dată când copilul meu se simțea nesigur sau temător, doamna Lidia îi spunea, cu o voce calmă, dar hotărâtă, „Cred în tine. Chiar și atunci când tu nu crezi în tine”. Aceste cuvinte aveau un efect miraculos: îi dădeau puterea de a înfrunta frica, de a învăța din greșeli și de a înțelege că efortul contează mai mult decât perfecțiunea. El a înțeles astfel că nu trebuie să aștepte să fie „perfect” pentru a fi acceptat și apreciat, pentru că doamna Lidia l-a învățat un adevăr esențial: încrederea vine din interior, dar uneori trebuie să fie aprinsă de cineva care crede în tine atunci când tu nu mai poți să o faci.