Învățământ primar
Instituția Publică Complexul Educațional nr. 88 din or. Codru
Învățătoare
Stela Cojocaru
24 de ani de activitate
Interviu de Corina-Maria Dreagla
Nu a visat să devină profesor, dar acum, nu își poate imagina o altă profesie mai frumoasă decât cea pe care a ales să o urmeze de aproape 25 de ani. Stela Cojocaru și-a construit parcursul în pedagogie prin experiență directă și apropiere autentică de copii, creând un spațiu în care învățarea se leagă de emoție, iar fiecare copil este văzut și înțeles în ritmul său. Pentru elevii ei, rămâne prezența care i-a însoțit la început de drum și care continuă să trăiască în felul în care aceștia se văd pe ei înșiși.
Cum a apărut pedagogia în viața d-voastră?
Pedagogia nu a fost alegerea mea… A fost mai mult alegerea mamei, care a văzut în această profesie noblețe, stabilitate și valoare. Așa s-a făcut că toate trei surorile din familie am mers pe acest drum. La început nu mă vedeam aici, dar, cum se spune și în popor, pofta vine mâncând. Cu timpul, am descoperit cât de frumoasă, profundă și vie este această meserie.
Vă amintiți prima zi în rol de profesor, prima generație? Ce emoții v-a lăsat acea perioadă?
Da, bineînțeles! Eram tânără, aveam doar 20 de ani, fără experiență, dar cu o responsabilitate uriașă în față. La început a fost frică, multă frică. Dar treptat am descoperit acea legătură specială care se construiește dincolo de lecții. A fost o generație aparte pentru mine. Ei au fost martori chiar la întemeierea familiei mele.
Cât de dificil este lucrul cu copiii de până la 10 ani?
Este frumos pentru că ei sunt sinceri, curați în emoții și te iubesc fără filtru, dar este și dificil, pentru că la această vârstă nu îi înveți doar litere și cifre, ci și deprinderi, caracter, răbdare, disciplină și încredere. E vârsta când copilul învață mai întâi omul din fața lui și mai apoi învață lecția. Copiii nu doar te ascultă, ei te observă, te simt și te urmează.
Ce reprezintă prima învățătoare pentru un elev?
Este mai mult decât un cadru didactic, este omul care îi deschide nu doar cartea, ci și drumul spre viitor. Ea îi oferă primele repere, primele corectări și, uneori, primele lecții despre viață și valoare personală. Important este ca prima învățătoare să nu îl învețe doar să scrie, ci și să creadă că poate. Un copil poate uita o lecție, dar nu uită niciodată cum l-a făcut să se simtă prima lui învățătoare.
Care sunt metodele d-voastră de predare, știu că puneți mare accent pe partea emoțională. De ce?
Metodele mele de predare pornesc din joc, din interacțiune, din poveste și apropiere emoțională. Încerc să-i fac pe copii să trăiască lecția, nu doar s-o învețe. Pentru mine, partea emoțională este esențială pentru că un copil care nu se simte bine cu el însuși nu poate învăța cu adevărat. Și cred că aici rolul unui învățător depășește cu mult teoria pedagogiei. Sunt zile în care nu ești doar profesor – ești avocatul copilului, psihologul lui, detectivul unei tăceri, medicul unui suflet rănit sau judecătorul care trebuie să rămână drept și blând în același timp. De aceea, încerc să creez un mediu sigur, cald și motivant, unde fiecare să simtă că poate greși fără frică.
Cum reușiți să vedeți și să înțelegeți unicitatea fiecărui copil din clasă?
Fiecare copil este diferit și minunat în felul său. Unii au nevoie de mai mult timp, alții de mai multă încurajare, unii sunt foarte sensibili, alții își ascund emoțiile în spatele comportamentului. Ca să poți înțelege un copil, trebuie să-l observi cu adevărat și să vezi dincolo de ceea ce arată sau spune.
Unde se termină rolul profesorului și unde începe responsabilitatea familiei în dezvoltarea unui copil?
Profesorul oferă cunoștințe, ghidare, încredere și repere, dar familia rămâne locul unde copilul își formează rădăcinile. Acolo, învață iubirea, siguranța, valorile și felul în care privește lumea. Doar când aceste două roluri, învățătorul și familia se completează, copilul crește mult mai frumos și mai sănătos emoțional.
Care este una dintre cele mai mari greșeli repetate de părinți în raport cu copiii lor?
Graba! Graba de a cere rezultate, de a compara, de a corecta prea mult, de a vrea ca un copil să fie „mai repede” decât este pregătit să fie. Uneori, din iubire, părinții pun fără să-și dea seama o presiune foarte mare pe copil. Însă, un copil nu are nevoie să fie împins, ci însoțit. El are nevoie să fie văzut, ascultat și încurajat.
Cum vă doriți să fiți amintită de foștii elevi peste ani și ani?
Mi-aș dori să le rămân în amintire ca omul care le-a fost aproape la început de drum. Nu doar ca învățătoarea care le-a predat, ci ca profesorul lângă care s-au simțit în siguranță, înțeleși și susținuți. Până la urmă, caietele se închid, anii trec, dar felul în care un copil s-a simțit lângă tine rămâne. Și dacă asta rămâne frumos, înseamnă că nu ai trecut în zadar prin viața lui.
Printre atât de multe generații pe care le-ați avut în timp, regăsim un nume cunoscut astăzi sau un copil care v-a marcat?
Au fost mulți, dar unul dintre elevii din prima generație, fost student la Oxford, care astăzi gestionează propria companie în străinătate, mi-a scris recent că eu am fost pentru el un imbold să creadă că poate mai mult. Altă emoție am trăit-o atunci când un fost elev cu CES s-a întors, peste ani, cu un buchet de flori și mi-a mulțumit că am crezut în el și că încurajarea mea l-a ajutat să devină alt om. Poate că printre ei sunt sau vor fi și nume cunoscute, dar pentru mine valoarea unui copil nu stă neapărat în cât de cunoscut devine, ci în omul care ajunge să fie. Mă marchează copiii care peste ani revin cu respect, cu recunoștință sau cu un gând frumos. Pentru un învățător, acestea sunt daruri care nu se uită.
Doamna Stela permanent găsea cuvintele potrivite să explice cu acuratețe temele, astfel încât copii nu numai să înțeleagă subiectul, ci să fie interesați în cercetarea acestuia. În ajunul Paștelui, copiii au avut posibilitatea de a coace cu mâinile proprii un cozonac, Doamna Stela invitând și un preot, care le-a explicat copiilor importanța acestei sărbători sfinte.