Administrator de Insolvabilitate
Are o meserie complicată, emoțional mai ales. În insolvabilitate, vede oameni care fug, se ascund sau dau vina pe cei din jur, dar și, mai puțini, oameni care își asumă. Cea mai grea nu este pierderea banilor, ci rușinea. Antreprenorul trăiește falimentul firmei ca pe un eșec personal, iar Irina încearcă să-i spună că o companie poate să cadă fără ca omul să se prăbușească odată cu ea.
A cere ajutor la timp nu este un semn de slăbiciune, ci de maturitate în business.
Rolul meu este să găsesc echilibrul: să ascult omul din fața mea, dar să nu uit că răspund în fața legii și a creditorilor care și-au pus încrederea și banii în acea afacere. Mila nu ajută pe nimeni. Uneori, cel mai empatic lucru pe care îl pot face este să spun adevărul, chiar dacă doare.
O afacere niciodată nu moare din cauza banilor. Problemele încep mult mai devreme. Când ajunge la mine, o companie a trecut deja, de cele mai multe ori, prin ani de semnale ignorate. Greșeala care se repetă cel mai des este negarea: „mai trecem o lună”, „vine un contract mare și ne redresăm”, un credit nou ca să acopere unul vechi. Legea oferă instrumente de restructurare și de salvare a afacerii, dar ele funcționează doar atunci când mai există ceva de salvat. Dacă aș putea transmite un singur mesaj antreprenorilor, ar fi acesta: a cere ajutor la timp nu este un semn de slăbiciune, ci de maturitate în business.
Faptul că gestionez crizele altora nu mă face imună la ale mele. Insolvabilitatea este, prin natura ei, un teren al intereselor diferite. Creditorii, debitorul, investitorii vor fiecare să recupereze cât mai mult. E firesc ca fiecare să încerce să tragă plapuma spre el. La fel de firesc este ca, atunci când interesele nu sunt satisfăcute, să apară și atacuri de denigrare. Prin astfel de perioade au trecut administratorii autorizați din multe țări aflate în tranziție, iar acum trecem și noi. Important este că nimeni nu pune la îndoială profesionalismul nostru. Dezinformarea care circulă nu servește adevărului, ci unor interese care nu se spun cu voce tare.
Am trecut printr-o perioadă grea: un dosar penal și zile petrecute în arest, într-o poveste în care adevărul are nevoie de timp ca să fie auzit. Ce am trăit rămâne cu mine, dar am ales să nu las ca asta să mă definească. Am privit înainte, nu înapoi, și asta m-a ținut în picioare. Am învățat că răbdarea este o formă de putere, iar adevărata forță stă în liniștea cu care treci prin încercări. Totul trece. Adevărul rămâne.
Anul 2025. Eram în arest, între patru pereți. Acolo nu ai nimic al tău, doar timp și amintiri. Și am observat ceva ce nu voi uita niciodată. Nu îmi aminteam niciun lucru pe care îl cumpărasem. Nicio haină, niciun obiect, nimic din ce credeam cândva că e important. Îmi aminteam altceva. Râsul copiilor mei. O seară de Crăciun acasă, la Chișinău. Mirosul cafelei de dimineață. Lumina care cădea pe orhideele din bucătărie. Un drum, un apus, o îmbrățișare pe care nu o prețuisem destul la vremea ei. Nu îmi lipsea nimic din ce se poate cumpăra. Îmi lipseau oamenii, locurile, clipele. Și am înțeles, poate pentru prima dată cu adevărat, că viața nu se măsoară în ce ai adunat, ci în momentele pe care le-ai trăit.
De atunci privesc altfel fiecare zi. Nu mai amân o îmbrățișare, un „te iubesc”, o călătorie, o seară cu cei dragi. Mulțumesc pentru fiecare dimineață, pentru fiecare om de lângă mine, pentru fiecare clipă obișnuită. Pentru că am învățat că tocmai clipele obișnuite sunt, de fapt, cele mai prețioase.
Aș vrea ca 2026 să se încheie așa cum se încheie fiecare an: cu Crăciunul în familie, acasă, la Chișinău, în Moldova pe care o iubim cu toții. Pe plan profesional, îmi propun să pun bazele unui proiect nou, astfel încât în 2027 să-l pot lansa pe deplin. Intru într-o nouă etapă profesională, poate cea mai matură de până acum.
Cum arată fericirea? O cafea la ora 6 dimineața, cu un desert sănătos pregătit de mine, privind orhideele de pe pervazul din bucătărie și visând la ce vreau să realizez. Sunt 15 minute care mă pun pe picioare și mă pornesc din nou la drum. Viața e cu adevărat frumoasă și cred că acum simt asta mai mult decât oricând.
Interviu de Nastea Mocanu, Foto: arhiva personală
#reziliență