E greu de realizat un interviu cu bărbatul pe care viaţa îl adoră. Mi-am luat avânt şi i-am citit anii printre sutele de interviuri. I-am admirat valorile şi iubirile… Am încercat să-i înţeleg principiile şi senzaţiile pe care viaţa i le-a oferit. Apoi, am decis să merg spre cel mai dorit interviu. Am apărut mult mai devreme decât spectacolul de pe afiş. Patru ore de diferite stări în faţa unei uşi, eu plină de concentrare şi emoţie. Am dorit să apar mult mai devreme, ca să fiu sigură de faptul că voi trăi acest dialog în acea seară. Am dorit să discut mai mult cu el…
Sunt sigură că timpul va face un efort ca să-mi ofere mai multă prezenţă pentru împăcarea deplină. Mai multă decât ceea ce mi s-a oferit? Cu şase ani în urmă, la spectacolul Maestrului, am cunoscut bărbatul cu care am dorit să mă căsătoresc… Admiraţia faţă de el porneşte tocmai din acea clipă. Plin de dramatism, expresie şi mulţumire faţă de viaţă şi întâmplările din ea, Florin Piersic reuşeşte să fie adevărat. El a devenit un prieten adevărat pentru cei care îi caută prezenţa. Iar un prieten adevărat e mai preţios ca un înger, spunea Nichita Stănescu. Oamenii imposibil de adevăraţi merită acea ADMIRAŢIE din majuscule.
I. Întâmplarea derivată din propriul destin…
Sunt foarte rănit când mă gândesc că există oameni care şi-au uitat părinţii sau îi aşază într-un azil şi pe care îi vizitează o dată pe an sau nu-i vizitează niciodată. Recunoştinţa este cea mai frumoasă latură, dacă aş putea afirma anume aşa. Cea mai frumoasă aripă a iubirii. Vorbesc din punctul meu de vedere, fiindcă am fost şi am rămas îndrăgostit de părinţii mei… Îmi aduc aminte ca prin ceaţă că am avut o soră. Se chema Lucica. Lucia Piersic. În una din zile, sora mea, asta o ştiu din ceea ce mi s-a istorisit de mama şi tata, a plecat pe malul Prutului împreună cu elevele de la Liceul „Oltea” să culeagă plante pentru soldaţii de pe front. Era în 1942. Pentru prima oară, povestea mama, a condus-o până în colţul străzii. Parcă a avut o presimţire. Mama i-a spus: „Lucica, nu cumva să faci baie, fiindcă Prutul e foarte periculos”. Ea nu a făcut baie. Dar copiii de la Liceul „Mihai Viteazul”, au început să facă baie. Una dintre fete, chiar colega ei de bancă, Doina Puha, fiica unui general din Cernăuţi, a început să ţipe că a luat-o un vârtej. Lucica, care era şi campioană la înot, îmbrăcată cum era, a sărit în apă ca să o scoată pe Doina. Din întâmplare sau nu din întâmplare, fiindcă aşa-i destinul, pe acolo trecea un domn, Peisah se numea… L-am cunoscut, nu mai trăieşte. El, auzind ţipete, a sărit în apă, şi prima pe care a scos-o a fost Doina, când a sărit după Lucica, nu a mai găsit-o… Au găsit-o după patru zile, la 11 km distanţă, în Basarabia.
II. „Lucica nu mai vine…” gestul vieţii imposibil de acceptat
Din acel moment, iubirea mea pentru ei a devenit extraordinară. Părinţii mei au lipsit o perioadă de acasă, dacă mă puteţi crede, să ştiţi că nu am spus nimănui asta, ei au lipsit ca să facă spiritism la Bucureşti dorind să vorbească cu ea. Îmi aduc aminte de ziua când au venit acasă, la Cernăuţi. Ploua în acea zi. I-am văzut prin geam… Am stat la generalul Puha perioada în care părinţii mei au lipsit. Eu m-am repezit la ei şi am strigat atunci : „Au venit mama şi tata”. Mama m-a luat în braţe. A urmat replica care mă urmăreşte şi astăzi. Mă obsedează. Mama a spus: „Lucica nu mai vine”…
III. EA, două majuscule sfinte ale suferinţei
Mama a trebuit să accepte drumul acelui destin chiar şi atunci când tatăl meu, care a fost arestat politic în 1952, a fost ţinut trei ani şi jumătate la Jilava, la Bragadiru, la închisorile astea comuniste. A fost îngrozitor comunismul ăsta. Când a murit Stalin, mulţi au fost eliberaţi, printre ei a fost şi tatăl meu. Eu am asistat la toată suferinţa mamei mele, care, ca să mă întreţină la Cluj la liceu (era de-o bunătate cum rar a fost dat, ştiu că toate mamele sunt bune, dar EA era ca o sfântă), lucra la un război de ţesut în casă. Şi o vedeam noaptea câteodată la 3, la 4, când mă trezeam şi simţeam că nu e lângă mine, mă duceam în bucătărie, spunându-i: „Hai, mamă, să te culci”. „Lasă, vin imediat”, spunea EA. Făcea şaluri, fulare pentru artiştii de la operă ca să câştige nişte bani să mă poată întreţine…
IV. Bărbatul sensibilizat de iubire şi tristețe prietenoasă
Eu de tânăr am fost învăluit de tristeţe. Poezia lui Leonida Lari pe care o ştiu şi care mi-a fost trimisă de ea mie, Dumnezeu să o odihnească, se termina aşa: „Dacă mă vedeţi prin parcuri, prin teatre, prin pieţe, să ştiţi că nu sunt singur, alături de mine merge prietena mea, tristeţea”. Poezia lui Leonida Lari m-a impresionat cu atât mai mult cu cât ştiam că tot ceea ce fac eu, mă refer la rolurile pe care le-am jucat pe parcursul vieţii, a fost trăit foarte greu, pentru că eu am avut o înclinaţie spre tristeţe, aşa cum a descoperit-o maestrul Alexandru Finţi, care mi-a oferit cele mai grozave roluri pe care şi le poate visa un actor. Pregăteam şi „Hamlet” la un moment dat, când am început repetiţiile cu Domnia Sa, când repeta numai cu mine şi încă nu făcuse distribuţia, dar ştia că voi reuşi după „Şoareci şi Oameni” a lui Steinbeck , după Prinţul Lev Nicolaevici Mîşkin din dramatizarea „Idiotului” a lui Dostoievski, şi că mă voi descurca cu acest rol. Rolurile astea m-au marcat foarte tare şi le-am dat mult din sufletul meu, pentru că eram senzibilizat de iubirea pentru părinţi.
V. Replici corect inversate de atitudinea vârstei
Eu am fost un om care întotdeauna a dăruit, dar recunosc, cu două mâini am dăruit şi recunosc că am şi primit. Jucam piesa lui Tennes-see Williams, în care îl interpretam pe Chance Wayne. Jucam alături de marea actriţă Carmen Stănescu, care acum are aproape 90 de ani. Exista un monolog în care eu îi povesteam viaţa ei. Ea se machia într-o oglindă, o actriţă deja ratată, îmbătrânită de la Hollywood, care ţinea băiatul ăsta pe lângă ea ca să-şi dea curaj că mai e iubită şi admirată. La un moment dat era o replică, îmi aduc aminte că Mihai Berechet,regizorul spectacolului, a spus: „Extraordinar spui replica asta”. Mi-a părut rău că mi-a spus atunci asta. Eram tânăr, foarte tânăr, aveam vreo 40 de ani când am jucat spectacolul. Ştii care a fost replica? „Lady, am dat oamenilor mai mult decât am primit de la ei”. O spuneam cu o tristeţe, cu lacrimi în ochi povestindu-mi viaţa. Era un monolg de câteva pagini şi la sfârşitul acestui monolog publicul făcea o pauză, iar după începea să aplaude. Or, eu, astăzi, această replică aş putea să o inversez, pentru că, peste ani, eu nu mai pot spune: „Dragii mei, am dat oamenilor mai mult decât am primit de la ei”. La mine e invers. Am dat oamenilor mult, dar am primit şi mai mult de la ei.
VI. Poezii neîmpăcate cu iubirile de azi
O spun foarte simplu şi foarte deschis, am fost şi sunt condus de iubire. Exact ca poezia „Scrisoare din Paris către tovarăşul Kostrov despre esenţa dragostei”, în care eu spun: „Iubeşti, asta înseamnă spre ogradă să sari zori de zi şi până în noapte târziu ca o torţă scânteind cu toporul lemne să tai jucându-te cu propria-ţi forţă. Înseamnă să ieşi nedormit din pat pe Coopernic foarte gelos şi nu al Mariei Ivanovna bărbat să-şi fie rivalul primejdios. Dragostea, dragostea nu e un rai liniştit ”… Eu sunt plin de poezii, poate şi din cauza că am avut o copilărie, o tinereţe, o maturitate cu multe satisfacţii. Drept să-ţi spun, nu mai sunt atât de încrezător în iubirea tinerilor, care aş dori să fie mai sentimentali, mai buni, pentru că văd cât de repede se leagă de o persoană, băieţii de fete sau fetele de băieţi. Sunt blând când spun aşa. Repede se termină acea relaţie, nici nu a început, dar ei deja afirmă că s-au despărţit. Se ceartă, se bat, se înjură. Ce poate fi mai urât decât aşa ceva. Prea uşor sunt tratate aceste relaţii de către tineri.
VII. Iubirea celor trei litere: A.N.A
Eram tânăr, sigur că nu am fost un sfânt, dimpotrivă. Pentru că am fost şi arătos. Eram şi talentat şi eram asaltat de fete. Dar niciodată nu mi-am bătut joc de una dintre partenerele mele. Eu am avut trei neveste sau am. Spun am, nu spun am avut. Cu Tatiana Iekel, cu care îl am pe Florin Piersic Jr., sunt în cea mai caldă relaţie. Suntem prieteni, mă duc la ea, am grijă de ea. Sigur, că e pensionară, cu trei ani mai mare decât mine. Este ca şi mine de altfel, numai că eu lucrez mai mult decât lucrează ea la vârsta ei. Cu Anna Szeles, a doua soţie a mea, îl am pe Daniel Piersic, sunt în cea mai caldă relaţie cu ea şi cu băiatul meu care locuieşte la Viena. M-a făcut bunic de două ori. Şi Florin are o fetiţă căreia i-a pus numele Sonia, şi m-am gândit că poate i-a pus numele ăsta tocmai pentru că pe mama mea o chema Vera. A dorit să fie un nume tot cu iz din ăsta rusesc. Cu Ani Piersic la fel avem o relaţie cu sens şi plină de admiraţie…
IX. Viziunea unui maestru în iubirea faţă de femei
Unele femei trebuie să ştie cum să vorbească cu tine, cum să te ia şi cum să te ajute. Cum să-şi dea atenţie sau dimpotrivă, cu foarte mare fineţe şi cu foarte mare diplomaţie să ştie să te oprească în pornirea pe care o ai pentru una dintre ele, să zicem că ai o slăbiciune pentru o anumită femeie. Aşa gândesc eu, nu poţi să o ataci în ghilimele cu motive şi cu fel de fel de replici. Simţi dacă o femeie te place, dacă o femeie are o comunicare cu tine. Asta contează foarte mult. În iubire, în atracţia pentru femei există o anumită pondere, o anumită măsură. Sigur, când lucrurile primesc contur şi ajungi într-un moment când eşti lângă ea, atunci toate se schimbă, dar, în general, trebuie păstrată această relaţie caldă.
X. Eternul da în faţa oricărui spectator
În fericirea de azi, trebuie să fii sincer. Nu mă pot schimba. Îmi spun mulţi, de ce nu te schimbi, de ce nu devii şi tu un om care să-i ţii la distanţă pe alţii. Să nu spui totdeauna „da”, să spui şi un „nu”. Nu pot să fac asta. Eu, venind acum să mă întâlnesc cu tine, jumătate de oră am pierdut venind pe bulevardul dinspre hotel. Am trecut prin faţa teatrului, m-au oprit fete şi băieţi, care m-au rugat să le scriu. Eu puteam să spun că sunt grăbit. Dar nu am făcut-o. Le-am scris. Poate, eu o singură dată mă întâlnesc cu ei, poate că de azi nu-i mai văd niciodată şi amintirea lor trebuie să fie bună. Am exemple de colegi, pe care nu am să-i spun niciodată, în care oameni au venit şi au spus peste ani: „Nu se poate. L-am oprit pe Domnul sau Doamna actriţă cutare şi au spus: «Lasă-mă, Domnule, în pace, nu-şi scriu nimic, nu mă fotografiez»”. Şi din clipa aceea, ăla povestește altuia. Şi se creează o stare în care se afirmă că actorii ăștia sunt plini de ei, sunt importanţi. Dimpotrivă, eu sunt important numai în secunda în care urc în scenă şi mă dăruiesc publicului. În rest, sunt ca toţi ceilalţi. Şi eu am bucuriile mele, tristeţile mele, speranţele mele…
Concept: Ana Popenco
Foto: www.fotoroom.md