Actriță, Teatrul „Eugène Ionesco”
Are ceva regal în ținută, în voce, în felul în care ocupă scena și, probabil, viața. Dar dincolo de această forță este o femeie caldă, vulnerabilă, cu iubiri mari pentru oameni și pentru teatru. O femeie care a învățat să nu abandoneze când e greu, să facă pace cu timpul și cu ea însăși și să meargă mai departe. Poate de asta îmi place Ala: pentru că nu încearcă să pară puternică. Este.
Dacă ai țintit sus, oricum te-ai ridicat.
De când eram copilă, știam că voi merge la actorie. Au existat, desigur, complexe. Mi se părea că sunt prea înaltă, prea slabă, că am mâinile și picioarele prea lungi. A trebuit să treacă timp și să apară în viața mea oamenii potriviți ca să învăț să mă privesc altfel. Profesorul meu de dans îmi spunea: „Întinde mâna, ai mâini lungi și frumoase, sunt extraordinare pentru scenă”. Mai târziu am înțeles că exact lucrurile care mă făceau să mă simt inconfortabil puteau deveni atuurile mele. Cred că, atunci când începi să te accepți, până și ceea ce ai considerat cândva un defect începe să lucreze în favoarea ta.
Pe mine mă ține în meserie… meseria. Teatrul. Pare simplu: vrei să faci lucrul acesta și îl faci. Dar, de fapt, în spatele acestei alegeri sunt ani, încercări, oboseală, îndoieli și foarte multă muncă. Numai dacă îți iubești foarte tare profesia poți să-i dai atât de mult din timpul și din viața ta.
Cu Petru nu ne vedeau împreună pe scenă. Eram facturi și genuri foarte diferite. Pe mine mă distribuiau mai degrabă în dramatic, în tragic, iar el avea o finețe, o ușurință, un alt fel de a fi pe scenă. Și aveam complexe în fața lui. Pentru că era foarte bun. Poate tocmai diferența dintre noi mă intimida. Cu timpul, am lucrat mai mult cu Petru în calitate de regizor decât ca partener de scenă. Și poate că uneori iubirea nu înseamnă neapărat să fii lângă celălalt în aceeași lumină. Poate înseamnă și să-i recunoști lumina.
Nu știu să abandonez pentru că undeva este mai greu. Au fost ani în care Teatrul „Eugène Ionesco” nu avea aproape nimic. Ne reparam singuri cabinele, spălam geamurile și holurile, nu aveam condiții să repetăm sau să jucăm. Să plec în alt teatru? Cum să pleci când teatrul acesta este copilul tău? Când este casa ta?
Cea mai grea pierdere din viața mea au fost părinții. Au plecat unul după altul. Moartea lor m-a aruncat într-o deznădejde din care mult timp nu am știut cum să ies. Eram mamă, aveam soț, aveam meseria mea, viața continua în jurul meu, dar eu rămăsesem undeva, foarte adânc, în durerea mea. Și am înțeles că ieșirea trebuia să o caut în mine. Oricât de mult te-ar iubi cineva, sunt dureri din care nimeni nu te poate scoate în locul tău. Într-o zi am plecat singură acasă, la Chetriș. Am ajuns seara și m-am dus la cimitir, la mama. O simțeam atât de aproape, încât parcă ne întâlniserăm din nou. Și de acolo m-am întors altfel. Am înțeles că trebuie să merg mai departe, să mă întorc la viață.
Și oamenii vii pleacă uneori din viața noastră. Prieteni cu care nu ne mai vedem, oameni cu care nu mai avem legătura de la 20 sau 30 de ani. Dar nimeni nu ne poate lua ceea ce a fost. Poate că unii oameni se retrag tocmai pentru a face loc altora.
N-ai cum să lupți cu trecerea anilor. Privesc imagini din filme și spectacole de demult și, sigur, cel mai mult s-a schimbat aspectul fizic. Dar ceea ce rămâne este felul în care ți-ai trăit viața. Pentru mine, destinul seamănă cu o hartă pe care cineva pune niște semne, iar meseria este călătoria pe care am făcut-o și pe care o fac în continuare. Un drum care nu se întrerupe.
Am avut șansa să văd actori mari, oameni care și-au dedicat viața meseriei. Cu ei nu te jucai de-a profesia. Când intrau pe scenă, o cucereau. Iar când vezi asemenea oameni, ceva din ei îți intră în sânge și te obligă să te raportezi și tu la lucruri înalte.
Ion Ungureanu ne spunea să țintim sus. Să ne raportăm la ceva foarte bun, foarte înalt. Poate că nu ajungi niciodată în vârf. Poate ajungi numai la jumătatea drumului pe care ți l-ai propus. Dar, dacă ai țintit sus, oricum te-ai ridicat.
Interviu de Liliana Popușoi, Foto: Andrei Mardari
#profunzime