Conducător artistic al trupei de balet, prim balerina TNOB „Maria Bieșu”
Îi admiri mersul și grația cu care dansează. Până și ceașca de cafea o duce cu mișcări ușoare spre sine. Anastasia Homițcaia este balerina generațiilor bune, cu caracter și multă personalitate. Fiecare machiaj din spectacol și-l creează singură, doar că nu poți machia firescul din scenă, spectatorul simte adevărul… În geanta ei mereu găsești un unguent care îi amăgește durerile. O fi baletul considerat artă de elită, dar toate le plătești cu propriul corp.
Oricum m-am întors la costumul meu de balerină.
Baletul, cu el te naști sau devii?
Eu am început să simt baletul prin sângele meu abia când am început să-l studiez. Atunci l-am îndrăgit cu adevărat. Cu cât părinții se împotriveau mai mult acestei alegeri, eu tot mai sigură eram de ceea ce fac.
Cât timp durează fericirea pe poante?
Această bucurie de a fi în scenă este de scurtă durată, atunci când ajungi să trăiești catharsisul, dar zi de zi e rutină. În schimb, emoția aceasta nu poate fi înlocuită cu nimic.
Ce momente te călesc în această meserie?
Cel mai greu e că am o durere permanentă. După o săritură în aterizare la spectacolul „Giselle”, s-a întâmplat să-mi lovesc piciorul. Chiar dacă a trecut timp, durerea mai e acolo. Am dus rolul până la sfârșit, cu injecție, în schimbul la câteva aplauze. Așa arată sacrificiul unui artist.
Cât de mult te solicită baletul și cum arată timpul petrecut cu tine?
În orice domeniu există sacrificii, doar că noi expunem mai mult partea corpului. Iată de ce sportivii nu activează mult, ligamentele nu rezistă, corpul cedează și el, iar oasele adună traume. Eu nu sunt sufletul petrecerilor, îmi place să fiu în anturajul oamenilor care cu adevărat contează pentru mine. Ador liniștea, fiindcă atunci creez și gândesc diferite metode de lecții. Pot sta ore în șir asupra unei idei și să o cresc cu răbdare.
Cum te-a provocat acest an?
Ne-a provocat să rezistăm la salariile mizere și, cel mai trist, nu s-a montat nimic. Spectacolele de balet cer o investiție mare, iar bani nu sunt. Pe de altă parte, oferta de plecare pentru artiști e în proces de la o zi la alta. Baletul s-a ridicat la un nivel mare și sunt solicitări mai multe decât acasă.
Ai regretat vreodată această alegere?
M-am gândit, am încercat altceva, dar ce e al meu este al meu. Îmi place! Eu am făcut a doua facultate la Relații Internaționale, Academia de Administrare Publică, am absolvit cu zece, dar oricum m-am întors la costumul meu de balerină.
Mersul pe poante îți oferă siguranță?
Pe poante sunt ca peștele în apă, acolo zbor! Dar în afara scenei iubesc comoditatea, demult nu am purtat pantofi. Totuși mă bucur de clipele de poveste pe care mi le oferă colaborarea cu Victoria Schimbător, știe să facă din tot adevărate bijuterii. Proiectele cu ea sunt ca un balsam. Am deplină încredere să mă las pe mâinile ei.
Ți se face vreodată frică pe scenă?
Mi-e teamă de fiecare dată. Până ajung pe scândura scenei, la orice spectacol am emoții. Numai primele acorduri din Lacul Lebedelor Pas-de-deux din actul trei, îmi duc inima în călcâie. Uneori am momente și noaptea când mă trezesc că iată începe ieșirea lebedei negre…
Intri la maximum în personaj, ești acolo… Numai așa pot aduce publicul în spectacol și să intre cu mine în starea care sunt. De exemplu, în Spania lumea vine deja programată să primească și să trăiască frumusețea, pe când la noi modul de viață e altfel. Oamenii de aici sunt mai triști, duși de gânduri, pe ei mai greu îi aduci îi starea pe care o trăiești la moment. Aici durează mai mult.
Ai simțit mai multă atenție din partea bărbaților atunci când ești pe scenă?
Nu am avut momente, dar îmi amintesc că pe soțul meu l-am cucerit prin spectacol. La început a fost un spectator fidel, îmi dăruia flori. Dacă mă gândeam că este simplu admirator, relația noastră a înflorit în timp. Aveam pe atunci vreo 23 de ani, el m-a susținut și m-a încurajat întotdeauna. Eram o fată foarte modestă și timidă.
Unde ți-ai fi dorit să te mai vezi?
Aș fi vrut să devin actriță de film, dar niciodată nu spun niciodată.
Text: Zina Bivol, Foto: Vadim Putregai
#scenă