Ape limpezi
Text: Rodica Ciorănică
Foto: Dragosh Cojocaru
Coordonator de proiect: Corina-Maria Dreaglă
Concept shooting: Alina Carauș
Muah: Ecaterina Matcovschi, salon CRISTIS
Loc: HomeItaly
Anișoara m-a intrigat tot timpul. Prin tainele (existente sau nu) pe care le împrăștie, prin firea mai mult închisă decât a unei extrovertite. Prin tăcerile ei sau replicile scurte care ascundeau mereu ceva mai mult de atât.
Dar nu am cunoscut-o niciodată într-atât de aproape încât să ajungem la un pahar cu vin sau la o cafea măcar, chiar dacă timp de trei ani am fost colege la PRO TV și am stat alături pe scaunele de machiaj. Mai des la ore diferite, totuși. Poate de asta și nu am ajuns la cafeaua ceea. Nici acum nu am reușit. Mama lui de timp! Ea abia de ajunge să se împartă între Raul și O Seară Perfectă, iar eu – între casă, revistele și emisiunile mele.
Așa că acest interviu a fost condamnat să fie un șir de confesiuni trimise prin email. Uneori mai zgârcite, alteori revărsate ca o eliberare. Dar să știţi că orgoliul meu jurnalistic este satisfăcut. Acesta e acel caz în care o femeie spune multe vorbind puţin. Let’s go!
În această perioadă a vieţii mele, aș vrea să am mai mult timp pentru mine. Pentru somn. Dar e bine cum este. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am acum. Nu sunt omul lui „totul sau nimic”. Mi-aș oferi timpul în mod echilibrat în diferite părţi ale vieţii mele, cu preponderenţă familiei, la această etapă. Dacă e să răspund mai generalist, mi-aș da tot timpul să mă simt utilă. Vorbind despre viaţa mea, cred că aș retușa multe. Dar nu sunt sigură. Pentru că, dacă aș face-o, imaginea finală n-ar mai fi la fel.
Sunt anxioasă, adesea mă chinuie neliniștea, mai tot timpul nemotivată. Prefer să tac și să nu dau reacţii. Când e o situaţie critică sau, mă rog, destul de tensionată. Cred că simţul umorului și puterea vin una din cealaltă. Umorul m-a ajutat de multe ori să-mi găsesc puterea. Sunt echilibrată în muncă, mai constantă în relaţii. Mă întrebi dacă sunt o femeie împlinită. Știi, îmi dau seama că mereu alergăm după ceva, dar asta e o stare utopică. O iluzie. Deci, da, acum trăiesc împlinirea.
Ce înseamnă de fapt împlinirea? Atunci când ph-ul interiorului tău e pe cât se poate de neutru. Ape limpezi. Te trezești și nu simţi frică, dimpotrivă, știi că ai multe de făcut, ai pentru cine să le faci și ai cu ce să le faci. De aproape un an, zilele mele încep cam la fel – Raul și rutina lui de dimineaţă. Radu, printr-o videodiscuţie pe WhatsApp. Aaaa.. și cafea pentru mine. Stropii de cafea și licărul din ochii copilului sunt sclipirile care-mi dau energie, oricât de albă ar fi fost noaptea. Îmi place să conduc. Din fericire, în anumite situaţii. Și din păcate alteori. Conduc mereu și când mi-e mai greu… mașina. Îmi place să fiu stăpână și pe ce se întâmpla în platou. Iar în viaţă, suntem naivi dacă credem că noi conducem ceva.
Nu există cupluri perfecte, nu există vieţi perfecte. Perfecţiunea e mai mult decât poate omul, după mine. Noi suntem două persoane care se învaţă reciproc zi de zi, facem ce ne stă în puteri să fie bine pentru cuibul nostru, încercăm să ne respectăm alegerile făcute înainte să fim împreună. De multe ori, asta înseamnă sacrificii, pentru că trebuie să stăm departe unul de celălalt cu speranţa că mai e puţin și vom fi împreună. Probabil, aș lăsa televiziunea dacă soţul meu ar primi o ofertă foarte bună pe termen lung. Discuţii am avut multe și până acum, dar atâta vreme cât nu există un plan pentru câţiva ani înainte, le luăm pas cu pas. Anotimp cu anotimp.
Ne-am cunoscut la O seară perfectă. A fost invitat și nu pot să zic că au fost scântei, doar un interlocutor plăcut. Discutiile noastre lungi și interminabile au venit mult mai târziu. Familiar mi-a fost faptul că împărtășim aceleași valori, ceea ce mi se pare crucial pentru un cuplu. Într-o lume în care totul se vinde și se cumpără, e admirabil să mai găsești și oameni cu onoare, cu dragoste pentru limba și neamul românesc, cu respect pentru rădăcini și cu valori bine conturate. Ne unește și simţul umorului. Lumea zice că mai și semănăm. În timp, iubim diferit pentru că suntem diferiţi. Suntem într-un continuu proces de evoluţie, învăţăm cât trăim, respectiv cred că învăţăm și să iubim. N-aș mai vrea să iubesc ca la 20 de ani. N-aș mai vrea să iubesc așa cum scriu poeţii. Prea multă dramă. Îmi place cum iubesc acum, calm, cald, dulce, fără margini de prăpăstii. Radu și-a asumat că am fost căsătorită și am divorţat. Nu e ca și cum am făcut rău cuiva. E o despărţire, cuplurile se mai despart. A topit niște gheţari în mine… Tot timpul am admirat la el răbdarea și optimismul. Probabil aș putea spune că m-a făcut să am încredere din nou.
Dacă tot era despre gheţari mai sus, sunt cam greu de topit. Partea care se vede cel mai puţin, partea ascunsă e topită de tot când iubesc. Recunosc că pentru mine partea sentimentală e cea pe care se ţine tot – temelia. Dacă sunt ok, se vede. O văd și alţii. Lucrurile s-au întâmplat atât de natural și treptat… Cred că mereu ești pregătit pentru lucruri bune, mai puţin pentru cele neplăcute. Nu eram disperată după o căsnicie, voiam, ca tot omul, să fiu fericită.
În această relaţie mă simt echilibrată. Fără extreme, fără frici. Cel mai important pentru ambii, cred eu, este să te simţi bine alături de omul tău. Să fie refugiul și raiul tău. Să știi că nu voi spune aici despre inel, cununie sau vestea că vom fi părinţi, deși astea sunt lucrurile extrem de intense pe care le-am trăit. Voi ţine mereu minte și sper să continue momentele extrem de simple în care râdem până nu mai putem despre vreo chestie banală sau când dansăm prostește prin casă. Vorba aia… fericirea e în lucruri mici.
Nu, nu sunt microbistă, nici pe departe. Însă îi urmăresc meciurile, e firesc. Nu sunt nici de pe altă planetă totuși când vine vorba de fotbal, mai urmăream cu tata campionate de fotbal când eram mică. Am și plâns după un meci. Pierduse naţionala României și mi se părea tare nedrept.
Maternitatea m-a dat peste cap. Uh, aș spune că a schimbat destul de mult viaţa mea, începând de la regimul și activităţile mele. A schimbat și psihologic. Acum rareori îmi mai permit să fiu tristă. Chiar de mi-e mai greu pe suflet, găsesc puterea de a zâmbi lângă el. Unde mai pui că trebuie să ne jucăm mereu și vrei, nu vrei, te înveselești. Maternitatea îmi predă în fiecare zi lecţia răbdării. Mai am, evident, vreo trei milioane de frici legate de Raul. Dar vreau să crească un copil fără traume, dacă e posibil cumva.
Ce înseamnă o mamă bună? Aș vrea să-mi zică și mie cineva. Peste 30 de ani… În jurul meu văd liniște și nebunie, în același timp. Liniște în suflet și nebunie în jur. Mă văd cu el de mână.
#COPILĂRIA! M-am născut la Chișinău, într-o familie de intelectuali, tatăl – jurnalist, mama – medic. Două fete în casă. Cred că părinţii mei s-au săturat să mai audă din interviuri că au fost severi. Dar au fost. Așa a fost viziunea lor în acel moment. Așa au decis că e mai bine. Am învăţat de la ei că trebuie să contezi doar pe puterile tale.
Am crescut la începutul anilor 90. Tare dificili financiar, dar asta nu se simţea atât de mult pentru noi, copiii. Copilul nu prea pune preţ pe bani. Chiar dacă eram îmbrăcate mai modest și nu aveam bicicletă sau dulciuri câte voiam, am avut mereu cărţi și părinţii acasă, nu undeva prin Italia. Cred că am fost un copil destul de dificil, dar și închisă. Era mare varză în capul meu, asta îmi aduc aminte. Și, da, rebeliuni, multe și mărunte. De fapt, e și o caracteristică a mea, pe care o păstrez până azi – mă cam împotrivesc valului.
Greu de spus cui îi semăn mai mult. Cred că ai mei încă încearcă să-si dea seama. Fizic, am de la ambii, pe interior mai puţin. În casa noastră cu siguranţă s-a citit mult. Dar nu am avut o relaţie de confidenţă dezvoltată cu părinţii. Nu știu cine avea pe vremurile alea. Recunosc că nu, părinţii nu mi-au fost prieteni. Dar o aveam pe sora mea și… cărţile. Alegerea de a face jurnalism mi s-a transmis parţial prin gene, însă tatăl meu a muncit doar la ziar. Eu, în schimb, am predilecţia pentru TV. Medicină, ca mama, ar fi fost prea mult pentru mine. Pe mama o urmează sora mea. Mie îmi place sângele doar când știu că e ascuns prin vene. Nu-mi place să-l și văd.
În facultate eram mai grăsuţă, destul de străduitoare, dar și lipsă, adesea. Cred că eram faină, din moment ce acolo mi-am legat prietenii care durează. Oricât de banal ar suna, mă visam la Pro TV, pentru că e postul cu care am crescut. Mă vedeam și pe sticlă, nu pot să mint.
#PROTV! Am un CV tare sărac. Pro TV e singurul meu loc de muncă. Am venit la Pro TV pentru un stagiu de practică la universitate și am rămas aici. Întâi am făcut știri, am fost și reporter de noapte, ziua eram la facultate, a fost o perioadă tare agitată pentru mine, dar tinereţea e o sursă imensă de energie. Apoi am continuat să fac reporterie, dar am început și să prezint jurnalul de știri de noapte. Apoi pe cel de la ora 17, apoi am renunţat la reporterie și am devenit editor știri, ulterior a venit și schimbarea și am trecut la O seară perfectă. Parcă e un singur loc de muncă, dar totuși mai multe joburi de-a lungul timpului. Provocarea cea mai mare a fost să-mi depășesc fricile. Am văzut multe accidente, drame, morţi. Sunt o fire destul de plângăcioasă și sensibilă, respectiv au fost șocuri pentru mine. Dar le-am depășit. O altă provocare a fost cea a timpului, mai toată ziua eram la muncă. De sărbători la fel. Dar îmi plăcea extrem de mult, așa că m-am obișnuit să fiu la muncă mai mereu.
Am trăit multe momente alături de oamenii pe care i-am filmat, protagoniștii știrilor. Emoţii duse la extremă, pierderea oamenilor dragi, lipsuri, dar și bucurii, pe de altă parte. Din păcate, m-au marcat cele negative. Mi-aduc și acum aminte de o femeie care-și pierduse soţul și trei copii, s-au înecat cu toţii într-o zi. Imaginea nu m-a lăsat multă vreme să dorm și încă mă mai urmărește uneori. Știrile și divertismentul sunt pentru mine două pagini ale unei cărţi. M-am simţit confortabil, fiind serioasă și gravă la știri. Dar, la fel de bine, mă simt și la emisiune, unde am posibilitatea să râd și să cunosc istorii interesante. Uneori mă întreb și acum cum de au decis șefii mei să-mi ofere acest post, având în vedere că la știri eram percepută ca fiind unul dintre cei mai reci oameni. Oricum, cei care mă cunosc, știu că mie îmi place să râd, îmi plac oamenii cu simţul umorului.
Când am norocul unui invitat plictisitor, încerc să mă leg de orice, astfel încât să dau viaţă discuţiei. Sau apelez la vreun joc, asta mai animează lucrurile. Ce simt? Simt cât de lungă poate fi o secundă.
Nu-mi prea place să mă văd pe ecran. Nu prea am timp, mai ales acum, deși știu că ar trebui să mă văd dintr-o parte. Când mă uit la reluări, vreau să schimb multe. Nu sunt tocmai propriul meu fan. Am mereu multe să-mi reproșez. Iar despre reușite, pot să mă bucur doar dacă primesc și validarea altora.
Alerg, sunt ca o veveriţă într-o roată din aia care se învârtește. Vreau să nu lipsesc din viaţa lui Raul, așa că plec dimineaţa, vin la amiază, apoi după-amiază revin la muncă. Nu prea reușesc să fac alte lucruri, dar măcar sunt acolo pentru el și, în același timp, continui să îmi scriu singură emisiunea, ceea ce mi se pare foarte important. Sunt dificile momentele în care nu dorm mai deloc noaptea sau zilele în care Raul se simte rău. Mă storc momentele astea.
Dar îi sunt recunoscătoare PRO TV-ului pentru șansa de a crește, pentru schimbările din viaţa mea, pentru că a stat mereu în spatele meu ca un zid. Am început să fiu mai puţin perfecţionistă, încerc să fiu mai tolerantă și mai răbdătoare. Am înţeles că perfecţionismul meu îi poate deranja pe alţii, inclusiv pe oamenii dragi mie, așa că încerc din răsputeri să o iau mai ușor. Cu timpul, am înţeles că nu sunt o insulă, așa că relaţiile sunt cel mai important aspect. Lucrurile vin și pleacă, doar oamenii preţioși rămân. Cu toate astea, încerc să fac totul impecabil.
#GURA LUMII! Cred că ceea ce afișează oamenii nu e neapărat ceea ce trăiesc.
Eu îmi trăiesc viaţa firesc. Ies din casă nemachiată, mănânc fast-food dacă asta vreau și beau un pahar de vin dacă vreau. Sunt un om absolut normal, cu dureri de cap, probleme și preocupări, dar și bucurii pe de altă parte.
Suntem oglinzi noi, oamenii. Ne place să bârfim pentru că așa acoperim golurile și frustrările din propriile vieţi. Un om care are cu ce se ocupa și e cu adevărat fericit nu prea umblă cu bârfele.
Nu cred că au ajuns toate bârfele despre mine la mine, doar câteva. Că aș fi fost prin saune cu nu știu cine, bârfe despre divorţ, fiecare avea o versiune mai bună despre ce s-a întâmplat, nici măcar aproape de adevăr până la această oră.
Of, pe cine să mă supăr? Mă afecta mai ales pentru că îi afectează pe cei dragi mie. Acum mai puţin. Să vorbească dacă nu au ocupaţii. Eu îmi caut de treabă.
…Uneori am senzaţia că am trăit mai multe vieţi. Chiar recent, în timp ce-mi adormeam copilul, mă gândeam la asta. Parcă am mai multe vieţi împletite în una. Mai multe eu. Au fost diferite etape trăite diferit. Toate au format tot ce sunt azi. Dar m-am schimbat mult. Și e firesc să fie așa. Cu siguranţă, în 10 ani voi fi alta.
Morala de azi. E greu, dar încearcă să prinzi bucuria zilei de azi, mâine va fi altfel. Sau mai simplu – mâine, azi va fi ieri!
