Actriță, regizoare, fondatoare Teatrul Geneza Art
Uneori e un zâmbet jucăuș, alteori e un fel de autoironie. E un om atât de complex, într-o evoluție și schimbare continuă, care așa și răspunde la una din întrebări: „Viața ne trimite zilnic lecții de la care nu avem voie să absentăm”. Îi sunt recunoscătoare că a găsit timp pentru acest interviu, deși se află în cel mai complicat proces pe care îl poate trăi un regizor actor – cel de facere a Fridei. Apropo, nu ratați spectacolul! La teatru se anunță un fenomen de mare rezonanță magnetică!
Nu în zadar la început a fost cuvântul.
Echilibru pentru mine înseamnă a fi pe loc. Și când nu sunt pe loc, vibrez cu un dezechilibru pe care nu neapărat îl exteriorizez, dar îmi provoacă neliniște, dor, frică… mă limitează. Iată de ce deseori călătoriile nu sunt tocmai puntea mea de evadare.
Mă identific cu scena, iar tot ce se întâmplă acolo este o prelungire a mea.
De regulă, iert. Nu răspund cu răutate și nici cu răzbunare niciodată. Mă abțin să intru în polemici cu cei care nu mă respectă și nu-mi respectă munca. Dar, în același timp, sunt de părere că fiecare om are dreptul la o șansă.
Familia este cea care îmi aduce liniștea. Acolo e albia mea de protecție.
Deseori râd cu lacrimi și plâng cu lacrimi pentru că viața e foarte frumoasă și foarte dură.
Cine oare mi-a schimbat viața? Sau ce? Evident, TEATRUL GENEZA ART.
Ce întrebare profundă asta cu vulnerabilitatea! Ești vulnerabil atunci când conduci cu iubire și ești vulnerabil atunci când ești femeie, iubești și conduci…
Mi-aș dori ca fetele mele să se iubească una pe alta. Să-și iubească părinții. Să fie sigure că dragostea adevărată se întâlnește, nu se caută. Și să învețe să trăiască cu pasiune. Iar pasiunea este în noi, nicidecum în afara noastră.
Cred că e prea devreme să scot lecții importante din viața mea. Noi învățăm odată cu tot ce ni se întâmplă. Etapele vieții noastre ne stabilesc un orar de lecții care nu ne lasă să absentăm. Cea mai grea decizie? N-a fost în totalitate decizia mea, dar m-am măritat la 18 ani și da, m-a speriat probabil… (zâmbește)
Dacă aș putea repeta momente, le-aș mai naște o dată pe Milissa și pe Salma. Și l-aș mai întâlni o dată pe Iurie Gologan, ca să înțeleg ce n-am prea înțeles.
Voința și Rezistența cred că sunt despre mine. Deși nu obișnuiesc să mă autodefinesc. Cred că despre faptele noastre bune sau despre calități trebuie să vorbească cei care se bucură de ele.
Eleganța este despre adevăr și conținut. Despre bărbați în pantaloni la dungă și femei care aleg lenjerie frumoasă chiar și în ziua când nu vor face sex. Eleganța e despre cultură și educație. Eleganța e despre cum bei cafeaua și din ce o bei. Eleganța este despre intim și nu public…
Succesul mi-a creat relații cu oamenii. Oamenii sunt dovadă a unei atracții. Atracția este un succes probabil. Dacă ei tot revin și mai vor. Mulțumesc succesului pentru stabilitate. Cel mai tare compliment? Au fost mai multe. Replici care m-au emoționat și m-au făcut să cred mai mult în crezul meu. Cuvintele oamenilor au putere care ne poate schimba destinele. În toate contextele. Odată, Nicolae Dabija mi-a spus ceva atât de simplu și uman legat de frumusețe și eu am răspuns „Mulțumesc” și mi-a zis „Niciodată să nu spui mulțumesc când ți se spune că ești frumoasă, trebuie să accepți și să-ți asumi.”… Uneori Vasile Botnaru scrie niște recenzii după spectacole cu niște replici în adresa mea care mă devastează emoțional (în sensul bun al cuvântului) până la lacrimi. Dar și spectatorii – odată, după spectacolul Madame Bovary o spectatoare pe care o cunosc de ani buni și care îmi este dragă sufletului, dna Aurelia, a urcat pe scenă, mi-a dat un buchet de flori, a îngenunchiat în fața mea în prezența întregii săli și mi-a sărutat mâinile. Nu am nevoie de complimente atât timp cât există oameni care îți dau putere, credință și libertate spirituală. Mă închin în fața tuturor celor care mi-au deschis aripi prin puterea cuvintelor lor. Nu în zadar la început a fost cuvântul.
Interviu de Rodica Ciorănică, Foto: Mihai Turculeț
#adiere