Psihonumerolog, mentor spiritual
Dina era fata cea rațională și calculată. Era femeia care, aparent, știa foarte bine ce își dorește. A trecut printr-un divorț urmat de o depresie din care părea că nu mai iese. A adunat puteri să meargă mai departe. Și-a găsit răspuns la multe întrebări. Vrea să construiască un centru, o comunitate, o școală a sufletului, unde să combine cunoașterea numerologică cu coachingul. Și azi afirmă: „Acum sunt EU 100 de procente!”.
Îmi dau voie să simt furie, rușine, neputință, frustrare. Nu le evit. Le observ.
Pentru mine, să fii femeie în 2025 înseamnă să nu mai porți măști pentru a te încadra. E libertatea de a-ți onora personalitatea, sensibilitatea și forța creatoare fără să le explici sau să le justifici. Astăzi, femeia (cel puțin cea din Moldova) nu mai e doar o umbră în spatele bărbatului), este liderul propriei vieți, cu tot ce presupune: vulnerabilitate, claritate, direcție.
După o trădare josnică și foarte dureroasă, am divorțat și am căzut într-o depresie din care nu credeam că mai ies. Iar într-un moment am simțit că dacă nu ies singură, nu poate să mă ajute nimeni. Așa că am decis să plec în Germania. Simțeam că am epuizat un ciclu și că a venit timpul să încep altul. Nu a fost un gest impulsiv, ci un angajament profund față de mine însămi. Pas cu pas, am construit altceva, mai aproape de cine sunt cu adevărat.
Diminețile mele sunt sacre. Ceaiurile de ierburi din Moldova, băute la terasa mea cu privire la munții care se văd în depărtare, sau plimbările printre lanurile de porumb din zona în care locuiesc, îmi dau echilibrul de care uitasem că există. Aprind o lumânare, savurez ceaiul în liniște, mă conectez cu cifra zilei în numerologie. Scriu câteva gânduri, întrebări sau recunoștințe. E un spațiu care îmi reamintește cine sunt, dincolo de tot ce am de făcut. Niciodată nu am crezut că sunt atât de spirituală.
Acasă este acolo unde sunt ai mei: copiii mei, sora mea cu familia. Acum mă simt mai mult acasă în Germania decât în Moldova, deși mi-e dor cu fiecare celulă de casa mea și vin cât pot de des. În ultimii ani, am învățat că „acasă” nu e neapărat o adresă, e un spațiu interior doar pentru mine.
Mă simt mai puternică acum în capacitatea de a spune „nu” fără vinovăție. Știu care este drumul meu și chiar dacă e greu, îl parcurg cu recunoștință și cu mare îndrăzneală. Și înțeleg de ce bunica mea spunea: „Dă, Doamne, mintea omului cea de pe urmă…”. Acum sunt EU 100%, chiar dacă uneori nu e comod.
Nimeni nu te salvează. Nici partenerul, nici părinții, nici cariera. Salvarea vine din asumare și reconectare cu sinele tău. E o lecție dură, dar eliberatoare. Azi sunt mândră că am trecut-o cu brio.
Cel mai mult în lumea asta m-a durut faptul că cel mai apropiat om din viața mea m-a trădat crud, cu o răceală cu care nici nu mi-am imaginat că poate. După care au venit mai multe dureri: despărțirea de țara mea, de identitatea profesională veche, de oamenii care nu au putut să meargă cu mine mai departe. Dar acel gol m-a forțat să-mi regăsesc esența. Azi, le mulțumesc tuturor oamenilor și plecărilor.
Au trecut aproape 29 de ani de când sunt mamă. Am învățat că iubirea nu are limite, și nici reguli. Că pot iubi cu o forță care rupe barierele rațiunii și mă transformă în fiecare zi. Pentru că a trebuit la un moment dat să umplu o parte din golul format după divorț, am înțeles că mama este cea care trebuie să fie mereu gata să-și asculte copiii, iar copiii au nevoie de părinți întotdeauna, mai ales când pleacă de acasă. Sper că sunt un model bun pentru copiii mei.
Fuga sau reprimarea nu rezolvă nimic; doar amână adevărul. Atunci când mă simt copleșită, primul pas e să mă opresc să gândesc la rece. Recunosc, asta a venit cu anii, dar mă bucur că am ajuns în acest moment: îmi dau voie să simt furie, rușine, neputință, frustrare. Nu le evit. Le observ. Pentru mine, eșecul nu e o condamnare, e o oportunitate dureroasă, dar valoroasă, de realiniere. E un profesor exigent, dar sincer. A trebuit să fac studii ca să înțeleg asta. Și chiar cred cu toată certitudinea că aceste lucruri trebuie să fie parte a unui curs în școli și chiar grădinițe.
Interviu de Ileana Rusu, Foto: arhiva personală
#decizii