Nu știu dacă vreau să îi fac o prezentare sau siropoasă sau plină de aprecieri deștepte. Cred că aș vrea să o las pe ea să se descopere în fața voastră. Pentru mine, Doina e o femeie cu multe enigme. Am încercat să împrăștii misterele.
Cum ai ajuns de la jurnalism la Ajută un Om și Casa Bună? De la petreceri mondene cu femei delicate care beau șampanie și discută lucruri deștepte și sensbile, la caritate, ajutoare, copii desculţi și îngheţaţi, oameni care fug din calea războiului?
Această trecere a fost neplanificată și cumva impusă de activitatea mea ca voluntar pe care o începusem paralel cu profesia de jurnalistă. Acum 12 ani când am fondat „Ajută un Om”, nu aveam nici cea mai vagă închipuire ce experienţă de viaţă voi căpăta. Ideea e că, din păcate, e foarte complicat să lucrezi cu oamenii aflaţi în nevoie. Chiar și acum, după atâtea campanii sociale implementate, după mii și mii de copii văzuţi, ajutaţi, cuprinși, eu tot mai plâng în unele zile. Și cel mai complicat acum ar fi să nu mai fac ceea ce fac. Nu aș putea, efectiv, să mă las de „Ajută un Om”. Să repornesc iar activitatea proiectului pentru femei „Clubul Nostru” – asta da. Dar să nu mai existe asociaţia – nu are cum. Abia am lansat și „Casa Bună” – avem atâtea planuri înainte!
Am văzut că ai fost la Iași, la un eveniment cu oameni care promovează aceleași valori și au aceleași scopuri, doar că pe partea cealaltă a Prutului. Cum a fost experienţa?
A fost ca un examen pentru mine, deoarece m-am convins de puterea uriașă a brandurilor și am înţeles unde și cum trebuie și eu să lucrez (mult), ca să avem așa rezultate.
Dincolo, oamenii sunt mai empatici mai generoși la nevoile altora?
Dincolo oamenii sunt mai mulţi și asta contează! Ţara este mai mare, companii implicate sunt foarte multe, pe diverse proiecte, cu bugete de CSR care depășesc cu mult orice sumă din imaginaţia noastră. Pentru că demult au înţeles că doar prin implicare și prin dorinţa de a ajuta vor reuși să aibă o societate mai bună, mai frumoasă, mai capabilă, iar copiii vor avea parte de o viaţă cât să-i ajute ca să devină maturi responsabili.
Cum reacţionează mediul de afaceri atunci când îi ceri suportul? De regulă, mulţi antreprenori, iubesc să ajute în liniște, fără mare PR…
Ideea asta că bunătatea iubește liniște este exact pe invers. Și asta mă străduiesc mereu să le explic oamenilor care stau în spatele oricărei iniţiative de a ajuta și de a susţine pe cineva. Atunci când faci un bine, nu neapărat înseamnă că te lauzi. Prin propriul exemplu ajungi să inspiri alţi oameni buni, ajungi să oferi exemplu, ajungi să arăţi că se poate și de ce nu și altcineva să preia exemplu. Nu mai zic de un copil ajutat: idee nu aveţi ce furtuni e în sufletul lui atunci când simte că cineva s-a gândit și la el. Un copil ajutat este un copil salvat. Un copil ajutat este un matur bun. Un copil ajutat, peste ani o să facă exact așa – o să ajute. Mult, cu impact, „cu laudă”, pentru că așa a văzut el că funcţionează, pentru că așa a ajuns el să crească mare și bun.
Ce garanţii au că donaţiile lor vor ajunge la destinaţie sau că banii vor fi cheltuiţi conform destinaţiei? Cum asiguri această transparenţă?
Luăm donatorii cu noi prin sate. Doar așa ei nu doar se asigură de transparenţa procesului, dar văd o altă realitate, mult mai adevărată și dureroasă decât am descris-o eu într-un proiect înșirat pe câteva foi. Și așa ajungem să colaborăm mult timp și pe diverse campanii, iar împreună vedem rezultatele prin toate diplomele de merit sau de laudă primite de copii de la școală, de la olimpiade, de pe la concursuri.
Câtă lume înseamnă „Ajută un Om”?
Suntem o echipă din cinci persoane. Știu că asta sună ireal, dar în cinci persoane reușim să ducem tot greul pe care ni-l asumăm cu fiecare proiect social implementat pentru copiii săraci din sate.
De curând a apărut „Casa Bună”. De ce?
După 12 ani de umblat prin sate am știut că trebuie să lansez #casabună – un loc unde aducem copiii săraci din sate și le oferim acea doză de încredere, mult mai multă încredere decât o primesc atunci când ne văd în satul lor, în ograda lor, în casa lor. Datorită partenerului general, compania ,,Newton House”, noi susţinem copiii talentaţi și le arătăm că prin implicare, prin dragostea de carte, prin încrederea oferită unui matur, ei pot să crească oameni buni. E foarte important puterea exemplului despre care am menţionat și mai sus.
Ce simţi când în weekend îţi lași copilul acasă și apuci drumurile către sate uitate de lume și copiii care nu știu cum e după raza de cinci kilometri?
De cele mai multe ori simt o dorinţă nebună de a nu mă opri. Atunci când vezi ochii unui copil care a primit o pereche de cizme noi, atunci când simţi cum îi bate inima ţinând în mâini primul lui cadou de Anul Nou, atunci când mergi prin sat și îi vezi cu ghiozdanele în spate – cele pe care le-am donat la începutul anului școlar, atunci când diriginta sau directoarea școlii mă sună și îmi spune că ajunge zilnic la școală și are temele făcute – uite atunci eu mă transform, mă topesc, mă umplu la loc. Iar sentimentul de a merge înainte s-a triplat din momentul când am devenit mamă. Acum nu-mi imaginez să mă opresc, știind atâţia copii săraci din sate care ne așteaptă.
Copilăria ta, cum a fost?
A fost frumoasă și plină. Am trăit într-un sat din raionul Criuleni și datorită părinţilor mei, am fost toţi anii înconjurată de multă iubire. Ei s-au jertfit pentru mine și pentru fratele meu, pentru că așa erau timpurile – celebrii ani ’90, care au adus schimbări dureroase pentru oamenii de rând, care munceau tot anul și adunau bănuţi ca la sfârșit de august să mergem la „tolcioc” să ne cumpărăm haine pentru anul împrejur.
Cele mai frumoase amintiri de atunci?
Sunt foarte multe, pentru că în familia noastră accentul mereu s-a pus pe casă, pe zilele de duminică petrecute împreună, pe micile cadouri alese cu grijă de mămica. Recent mămica m-a întrebat dacă ţin minte cum la opt-nouă ani am cules două căldări de abricoase și cu vecina Ileana am venit la Chișinău și le-am vândut.
Ai fost un copil care a avut visuri neîmplinite?
Probabil că da. Și nu neapărat visuri materiale. Ţin minte că mereu îmi doream o soră mai mare. Fratele meu e cu șapte ani mai mare decât mine și în copilărie nu prea am avut tangenţe, și asta – în mare parte, și din cauza că eu sunt fată și el băiat, dar și diferenţa de vârstă. Din acest motiv mereu mă uitam cu invidie la fetiţele care aveau surori mai mari – ele mereu erau mai la modă, mereu știau lucruri știute de cei mai mari. (zâmbește)
Copilul tău ce visuri are?
Ea vrea să călătorească mult.
Tu crezi în Moldova?
Sunt perioade când cred, sunt lunile de iarnă când nu mai cred. Atunci când ajung într-o casă dărăpănată și găsesc pe lejancă patru copii flămânzi dormind pe lutul rece, îmi repet în gând că nu mai dăm noi de capăt… Dar probabil că, totuși, mai mult cred. Altfel nu mai erau cei 12 ani de implicare și de dăruire alături de mii de oameni care se împart cu bani, cu timp, cu relaţii, cu cunoștinţe, ca să reușim să mai ghidăm vreo câţiva copii.
Vreau să ne întoarcem puţin în timp și să ne oprim la prima ta nuntă. Cu un mire secret pe care majoritatea nuntașilor l-au aflat la ceremonia propriu-zisă. Cum a fost acea zi pentru tine? Care era emoţia pe care o trăiai atunci?
A fost demult, și a fost frumos. Eram doi nebuni care ne-am luat la întrecere cu destinul.
Astăzi puţini știu că ai fost căsătorită cu Adrian Ursu…
De ce puţini? Eu încă mai port eticheta de prima lui soţie, și atunci când oamenii din domeniu mă asociază cu PR-ul, automat sunt asociată cu el. Pentru că eu asta am făcut în viaţa de până la el, dar și pentru el, fiind iniţial într-o relaţie profesională în care am realizat foarte multe lucruri bune pentru el, dar și pentru mine – ca și specialist în marketing și publicitate.
Cât a durat? Căsnicia.
În acte?! Aproape doi ani.
De ce doar atât?
Probabil pentru că atât s-a putut, sau atât s-a vrut…
Cum a fost despărţirea, pentru tine și pentru el…
Pentru mine a fost extrem de grea, pentru că am simţit pentru prima dată cum un om drag te poate trăda în cel mai direct mod. Eram tinerică, prea puţin cunoșteam lumea, viaţa, și asta m-a durut până la limită. Pentru el nu știu cum a fost. Peste ani, când am vorbit, mi-a zis că a fost greu. Pentru că a tot simţit ura mea.
Cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o din povestea asta cu el?
Cât de tare doare dorul…
Te-ai gândit vreodată că în majoritatea relaţiilor unul iubește mai mult și altul mai puţin?
O fi și așa. Ceea ce știu e că trebuie în primul rând să te iubești pe tine. De aici pornește totul.
Cât timp ţi-a luat să înveţi să trăiești din nou, fără el?
Din păcate, mult. Dar altfel nu ajungeam să trăiesc tot ce am acum.
Următoarea ta poveste, actuala încă, CEA DIN CARE S-A NĂSCUT MARIA,… pe asta nu o știu defel…
E povestea mea, e povestea noastră, unde investim zilnic multă implicare, multă răbdare, multă dăruire. Și da, Maria. Fata asta am visat-o vreo 10 ani. Și e exact pe invers – e mult mai bună decât mi-am imaginat-o eu și mă străduiesc să-i ofer un exemplu de matur bun, ca să crească muuult mai bună decât mine.
Discreţia, a fost o alegere conștientă?
Nu neapărat. Probabil a fost, și este, dorinţa mea de a camufla faptul că, totuși, s-a găsit cineva mai puternic decât mine. (zâmbește)
Aici ai cunoscut mai multă fericire?
Aici am cunoscut împlinirea!
Poţi să fii lângă un bărbat, să te zbaţi pentru el, fără să simţi dragoste?
Habar n-am. Nu știu. La ce nu mă pricep, nu mă pricep. Iar în relaţiile dintre un bărbat și o femeie, eu sunt cred că ultima persoană care ar putea povesti câte ceva. (zâmbește) Pentru că exemplul meu de iubire e foarte simplu: ești – sunt. Dacă nu suntem, înseamnă că nu e, că nu merge, că nu are nici un sens.
Lucrurile pentru care merită să trăiești, care sunt?
Totul. Sună banal, dar pe bune e așa. Doar prin comparaţie ajungi să înţelegi cât e de important că poţi merge pe propriile picioare, că poţi vedea răsăritul, că poţi mânca o prăjitură într-o cafenea, că ai familia sănătoasă în jurul mesei de Paște, că atunci când sună telefonul pe ecran apare scris „mămica”.
Zi-mi despre lumea ta, viaţa din afara weekendurilor și actelor de caritate.
Zi-mi despre lumea ta, viaţa din afara weekendurilor și actelor de caritate.
Mi-e dor de jurnalism. Zilele trecute cotrobăiam în dulapul cu de toate și am revăzut primele numerele ale Timpul-ui, cu interviuri semnate de mine. Și m-a apucat un dor de oameni, de suflete, de povești, de exemple de viaţă trăită cu de toate.
Ce ai vrea să se întâmple dupa cifra 36, pe care atâta ai giugiulit-o pe Facebook?
S-a și întâmplat, într-o oarecare măsură. Am înţeles, iar, că viaţa asta e tare imprevizibilă. Și că e foarte important să nu ne pierdem.
INTERVIU DE RODICA CIORĂNICĂ
FOTO DE MARGARITA CERNEI
MUAH: SPA BY BERDS
STIL DE RUSANDA CEBOTARI