Doina Popa: Cea care stârni valul de vers

Oficial o pot prezenta drept jurnalista Doina Popa, ex-redactor șef adjunct VIP magazin, ex-redactor șef RED by Rodica Ciorănică, omul care continuă să scrie, să redacteze, să creeze în diverse colaborări de mai bine de 15 ani, fiind cumva întotdeauna dincolo de cortină, dar care, iată, de curând, a decis să iasă din umbră, inclusiv din cele 50 de umbre ale sale, semnând o carte de poezii – Val de vers.

Iar dacă e să o prezint din unghiul sau din raza mea de vedere, voi zice că nu am cunoscut om mai simplu și cu inima deschisă pentru o lume întreagă. Nu o vezi nicăieri, dar este peste tot. Doina este suflet, vers și creativitate în plinul sens al cuvântului. Ea le știe pe toate, le face pe toate, iar dacă trebuie, tot ea se retrage cu zilele în căsuța melcului…

Un interviu de Zina Bivol

Poze prin obiectivul Nataliei Miterev

De ce „Val de vers”?

Acum două luni nici adiere de gând în mintea mea că voi „scoate” o carte de versuri. Poezii scriu de când mă țin minte, ele vin ca respirații scurte, unele le uit, altele reușesc să le scriu și le las într-un folder în calculator. Le citeam mie și câtorva oameni apropiați. Și dacă mă mai vizita ideea unei cărți, viziunea mea era să o numesc „scris într-o zi oarecare” și să nu o semnez. Un fel de carte fără mamă. Dar așa a fost să fie ca în ultima perioadă să mă concentrez profesional pe creare de concepte pentru cărți, lucrând cu câțiva autori la redactarea textelor lor și coordonarea întregului proces până la produs final. În această colaborare am creat o punte creativă unică cu designerul cu care lucrez și din acest tandem a venit ideea „hai să încercăm să gândim cartea ta de poezii”. Nu pot să zic că am lucrat la cartea mea. A fost o stare incomparabilă, ca un val. Când am ajuns la revizuirea titlului, nu mi se mai lipea de suflet „scris într-o zi oarecare”, pentru că devenea pentru mine ceva mai mult, dar nici nu simțeam că scriu poezia veritabilă, cea studiată, cu tehnică… și atunci mi-am zis că sunt ca pe un mal de vers… sau nu, eu sunt pe mal, iar versul vine spre mine ca un val. Sunt doar o cale pentru gândurile ce vin și trec prin mine. De aici „Val de vers”.  

Pentru cine e poezia ta?

Nefiind scrise intenționat pentru carte și într-un termen anume, versurile mele reflectă un larg spectru de gânduri și emoții pe care le trăiește fiecare dintre noi. Tind să cred că oricine își poate găsi în „Val de vers” un gând sau o reflecție a sa. Sunt mai degrabă stări transpuse în cuvinte, un fel de momente de „a te opri” și a medita sau a privi în tine. Sau poate un mănunchi de umbre ce scot în prim plan lumina din jur fiind proiectate pe foaie. Cartea este pentru cei care iubesc, pentru cei care cred, cei care își pun întrebări, pentru cei care stau deseori cu sine, pentru cei care vor să facă un dar din drag. Mi-aș dori tare mult să alegi cartea „Val de vers” pentru că e frumoasă și transmite un soi de calm, de căldură, iar apoi să rămâi cu ea pentru că ai de ce. 

Cât de des te ia valul poeziei?

Am senzația că pot scrie oricând mă așez să scriu. Pentru că gândurile și cuvintele sunt în flux continuu în interiorul meu – trebuie doar să le ofer clipa în care să le trag spre foaie. Poate e și rezultatul unui exercițiu de durată. Totuși sunt unele momente pe care nu mă tem să le numesc revelații, când simți că versul nu-ți aparține, că a venit parcă de undeva spre tine și alegerea ta este doar dacă îl ignori sau îl aduni în pagină. Nici măcar nu mă concentrez pe ce scriu până a scrie. Pur și simplu scriu, apoi citesc. Acesta cred că e valul. Și-mi aduce o bucurie senină, copilărească acest proces.

Poezia ta tot are mamă?

Poezia mea are Tată. Și cred că de Acolo pornesc și vin toate.

Cine ești, de fapt?

Un suflet într-o frumoasă vizită a sa pe Pământ. Prea sensibil. Într-o mare căutare de emoție pură. Sper că sunt un om bun. Deși, și aici, fiecare are propria definiție a bunătății. Îmi place să devin, prin a oferi ajutor, punte spre succes, spre bine, pentru cei din jur. Asta îmi oferă împlinire și sens. Dar asta poate fi numit și egocentrism dacă vrei. Depinde cum privești lucrurile. Așa că… oare cine sunt, de fapt?

Dacă e să răspund altfel… sunt Doina. Îmi place să mi se zică Doinița. Al treilea copil, mezina, într-o familie în care nu s-a strigat niciodată, iar liniștea devenea cântecul zilelor. Firul vieții mele se bobinează calm, deși are și el nodurile sale greu de dus. Cu o copilărie activă și plină de curiozitate într-un frumos oraș pe mal de Nistru, Soroca. Trei școli diferite, mulți prieteni, multă comunicare, creativitate, lecturi și evenimente. Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, lucru la TV, în redacția revistelor glossy, pasionată de nașterea cărților. Soție, mamă de fată… sau mama unui suflet minunat într-o frumoasă vizită a sa pe Pământ. 

Energia ta mereu atrage oameni, proiecte… te simți diferită?

Mă simt un om cu energie pozitivă, care poate oferi stare de bine în procesul de colaborare, prin comunicare eficientă, viziune creativă, claritatea proceselor, asumare, diversitatea aptitudinilor și un om care trece totul prin sufletul său. Zi de zi mă îndoiesc de toate cele enumerate mai sus și asta face parte din căutările mele spre o versiune mai bună. Dar eu trăiesc fiecare proiect. Aștept să îi simt și ecourile, mă interesează calea de după mine. Asta probabil îi face pe oameni să revină cu noi propuneri de colaborare sau să mă recomande. Dacă stau să mă gândesc, în cei peste 15 ani de activitate profesională, nu am mers să bat la uși pentru a iniția colaborări și nu am depus scrisori de intenție – tot parcursul meu a fost firesc, în bază de recomandări. Chiar și atunci când, în contextul vieții, m-am retras să lucrez de acasă, timp de patru ani am avut întotdeauna solicitări pentru că oamenii nu mă uită. Și asta e atât de frumos.

curioasă să aud în ce limbă voi vorbi, să simt în ce melodie mă va aduce pe lume.

De unde atâta iubire în tine pentru oameni?

Din rădăcină. Nu-mi imaginez altfel. Nici nu pot percepe altfel oamenii decât pe cord deschis și prin contact vizual, prin a asculta și a auzi. Și asta nu este simplu deloc. De multe ori doare, dezamăgește sau îți consumă toată bateria. Dar chiar nu știu cum e altfel. Pe de altă parte reușitele în acest sens, conexiunile conducătoare de energie curată – sunt fantastice. Am bucuria și binecuvântarea să cunosc oameni cosmos.   

Dacă e să analizez mai mult, acasă, în copilăria mea, iubirea pentru oameni a fost în capul mesei, părinții mei s-au dedicat o viață oamenilor. Am văzut în ei atât de multă bunătate și ajutor, empatie, iertare, înțelepciune… la un nivel spre care eu am încă mult de crescut.

Pe cât iubesc oamenii, pe atât mi-e și frică de oameni. Mi-e încă inexplicabilă partea neagră a oamenilor și mă întreb cum Dumnezeu o poate trece spre viață sau… poate că sensul descoperirii luminii e și prin parcurgerea coridoarelor de beznă? Nu știu.

Uneori evadezi cu zilele și nu răspunzi la nimeni. Unde te retragi?

Cu săptămânile chiar. Da, în aceste perioade trec comunicările în scris, pe Messenger și evit discuțiile telefonice lungi sau ieșirile dese. E ritmul vieții mele, pe care îl ascult. E și o consecință a unor contexte personale, că trebuie să petrec mai mult timp acasă, cu copilul meu. E și o necesitate să îngustez din când în când spectrul de comunicare și să rămân mai mult timp cu mine. De fapt, nu dispar, sunt fie concentrată pe niște proiecte mai de durată, fie într-o bătătorire a cărărilor interioare, ceea ce-mi reduce din manifestările sociale. Pe de altă parte, mă gândesc întotdeauna de ce ar trebui să fim în vizor și să se știe detalii despre noi? Sunt atât de mulți oameni care își trăiesc viața înafara rețelelor de socializare, comunicărilor zilnice și despre care nu știm mai nimic, dar își trăiesc zilele în plinătate interioară și armonie… Sunt doar și eu un om printre oameni. Singurătatea mi-e plină.   

Puterea ta de unde vine?

De unde vin toate celelalte. Deși, cam întotdeauna am dubii că sunt puternică. Dar în general mă îndoiesc de multe și îmi pare că a te îndoi e parte spre a deveni.  

Câte poate dărui o femeie?

La această întrebare fac o pauză. Nu știu. Pot să zic că un om poate dărui în măsura în care e capabil să dăruiască și pentru fiecare e diferit. Pentru mine a dărui e un fel de a mă împlini. Îmi place să urmăresc bucuria celui care primește și îmi place să ofer. Dar nu prea știu să primesc fără a mă jena. Am convingerea interioară că trebuie să merit sau să muncesc ca să primesc, dar așa, fără motiv, e cam sinchisitor pentru mine. Dar trebuie să învăț asta. Chiar zilele trecute am abordat acest subiect într-o discuție.

Cine te iubește cu adevărat?

Cine mă iubește cu adevărat.

…

Și iubirea fiecare o simte diferit, o umple diferit cu fapte, o tace fiecare în mod diferit. Pot să zic pe cine iubesc eu, cei care mă iubesc, o vor zice ei. Cu certitudine, mă iubesc cu adevărat cei de care sunt prinsă prin rădăcină și prin ram – părinții, frații, copilul, dar și cei care aleg să mă iubească simplu, pentru ceea ce sunt.

Cum arăți atunci când creezi?

Când gândesc un concept pentru un proiect sau lucrare sunt cu gândurile zi și noapte pe „on”. Și mă așez să pun totul pe foaie atunci când l-am adunat în minte. Asta se poate întâmpla rapid, instant, la câteva ore distanță sau poate dura zile, săptămâni. E individual și depinde ce termen a fost stabilit. Iar de acolo e simplu, gândurile curg. Când scriu, vorbesc cu voce tare, citesc ce scriu sau… când scriu fără să vorbesc, privindu-mă dintr-o parte ai senzația că vorbesc în interior sau cânt. Pentru mine e mai complicat să lucrez în spații aglomerate sau cu colegi de birou, deși sunt un om al echipei, de aceea prefer la birou să comunic, să creez strategii sau planuri, să vorbim despre toate pe lume, iar în singurătate să scriu, să pun totul pe rafturi. 

Vrei mereu mai mult de la tine?

Nu. Încerc să înțeleg calitatea, corectitudinea, profunzimea a ce fac.

Ai muncit ani buni la tot ce înseamnă VIP magazin. De ce îți amintește?

Opt ani de viață în redacție și apoi încă cinci în care colaborăm. Pentru că îmbrățișările nu se dezleagă atât de ușor. VIP magazin a fost școala mea profesională. O a doua casă – Casa Presei. Oameni. Mulți oameni interesanți și profesioniști. Proiecte inedite. Dar și multe provocări. Ani în care am învățat mult și am oferit mult, în care am participat în crearea de noi produse și am îndrăgit tot ce înseamnă produs print. E perioada pentru care sunt foarte recunoscătoare. Inclusiv pentru lecții mai dure. Dar întâi de toate pentru formarea de calitate și pentru ceea ce mulți zic că strică în relații profesionale, dar ce mie mi-a dat aripi – atașamentul și hrănirea convingerii că poți fi de neînlocuit.

Știu că te referi la Rodica Ciorănică.

Da. Rodica mi-a oferit întotdeauna creditul de încredere și nu a ezitat să se lase pe umărul meu. Iar asta contează enorm pentru cei care gândesc și acționează implicând prea mult inima. M-am și supărat în unele cazuri, s-a și supărat, dar atunci când totul pornește cu o temelie trainică, cărămizile imperfecte aduc acel „ceva” necesar. Și acum, la în curând cinci ani de la plecarea mea din redacție rămânem unite prin fir invizibil și tot revenim din când în când la colaborări. Fac referire și la Rodica, și la întreaga echipă. Prin redacția VIP magazin au trecut multe minți creative și profesioniști.  

Ce nu i-ai spus lui Sergiu?

Să specificăm… lui Sergiu Gavriliță, redactorul-șef și cofondator al revistei VIP magazin, revenit la Ceruri. Ce nu i-am spus, a aflat singur odată ajuns Sus. Mi-a fost un mentor foarte bun, de la el am deprins să schițez concepte pe foi împăturite în caiete, să justific fiecare pagină, să caut sens în fiecare element, imagine, text, să nu irosesc idei și să nu îmi accept ideile care nu trag la cântar. Sergiu a fost coloana vertebrală a revistei și un om meticulos de la care toți cei care au trecut prin redacție au învățat.

Ce spui și nu se aude?

Multe. Multe le zic doar în sinea mea. Încă nu am ajuns la fructul atât de copt încât să fiu mai sonoră. Până când toate se cern pe interior, se caută, se împletesc cu întrebările și uneori se strecoară mai îndrăznețe în poeme. Iar poemele în val de vers care vine spre mine și dinspre mine.

Unde, în ce se manifestă cele 50 de umbre ale Doinei Popa?

Sunt umbrele nopții, care mă fac să mă opresc – unele încântă și începi să le cauți sursa, altele îți provoacă întrebări sau te sperie. Dar, vorba ceea, nu e umbră fără lumină. Umbrele ce joacă întâi în spatele pleoapelor atunci când seara încerci să adormi, iar gândurile nu te lasă și trec apoi în vise. Și aici începe dansul lor. De fiecare dată altfel și cu altă intensitate. Un dans din care prinzi idei, gânduri, măcinări, reflecții, răspunsuri, iluzii… Dimineața fie ai valiza plină, fie ai pierdut o parte sau tot bagajul pe drum – ții minte tot, o parte sau uiți tot și ai doar o ușoară nedumerire. Da, noaptea e casa celor 50 de umbre ale mele și sursă de inspirație.