Mă gândeam zilele astea, în vacanța mea italiană, la cât de diferite sunt asocierile noastre cu anumite locuri. Pentru cineva un loc înseamnă o evadare romantică, iar pentru altcineva acest loc e o condamnare la muncă continuă pentru o viață normală.
Italia mea începe cu văile și colinele din jurul Romei, decorate dezinvolt cu pini de care nu am mai văzut nicăieri în lume. Cu tulpini înalte și subțiri și cu coroane rupte parcă din niște vise trăite aievea. Cu garduri din azalee, liane și bougainvillea, cu pizza bianca mâncată pe treptele din Piazza di Spagna, cu un kinoto sau Peroni rece băut fără grabă. Cu magazinașe vintage, cu miros de piele și trandafiri dintr-o parfumerie ascunsă pe o alee pietruită. E Italia femeii adulte, care și-a permis, într-un sfârșit, să fie turistă în povestea altora. Să observe. Să guste. Să tacă.
Italia copiilor cu bunici plecați de mulți ani de acasă, e despre vacanțe dorite mereu. E o hartă de gelaterii. E uimirea de a vedea Colosseumul „în realitate”, de mână cu bunelul, după ce l-a construit cândva din LEGO. E fascinația pentru limbajul italianului care vorbește cu mâinile, cu ochii, cu inima. Pentru el, Italia e bucurie. E libertate fără explicații.
Italia Paulei, fiica mea fotografă, e lumină. Reflexie. Tăcere care încarcă. E Galleria Borghese și Palazzo Bonaparte, unde zăbovește ore în fața unei lucrări fără să se mai grăbească undeva în altă parte. E Roma văzută prin lentila aparatului de fotografiat. Colecționează instantanee cu oameni care citesc, din mers, la cafea, oriunde. De regulă, de vârsta a treia. E conversația cu un necunoscut. Italia Paulei are tavan înalt, linii curate și o estetică pe care o simte în piele. Ea nu conține durere sau amintiri, e un vis real și normal. Ea nu vizitează Italia. Ea o compune.
Pentru mamele venite demult încoace… Italia e un oftat lung. E ora 5 dimineața și autobuzul spre centrul Romei sau nu neapărat spre centru, cu o cafea care poate li se va oferi undeva într-o casă în care vor întinde rufele la uscat. E durerea de spate care nu le va mai părăsi niciodată. E discuții prelungi la telefon (serile mai ales sau în timp ce merg cu autobuzul spre locul care le-a devenit casă) cu alte femei moldovence cu batic sau cu rimelul întins de dor. Dar e și locul unde au învățat să se descurce. Să trimită bani acasă. Să fie puternice în tăcere. Să fie admirate și respectate pentru tot ce sunt ele – curate, harnice, inteligente și cu multă educație.
Pentru tații noștri, Italia e drumul. E începuturi cu un Fiat Panda ruginit și o hartă fără GPS. E vocea de pe radio cu accente necunoscute. E adăpostul în care au dormit într-o iarnă până li s-a acceptat șederea. Și e poza de portofel cu familia, care i-a făcut să rabde și să revină. Pentru ei, Italia nu a fost niciodată despre frumusețe. Ci despre supraviețuire.
Pentru turiști, Italia e culoare. Prosecco. Havuzuri și sculpturi renascentiste care spun povești. Sandale comode și selfie-uri cu Vespa sau cu lanțurile de biciclete parcate peste tot. E dolce far niente, un lux aparent banal. Dar, poate, și o amnezie temporară a ceea ce înseamnă această țară pentru cei care o cară pe umeri, nu o vizitează.
Italia e o țară pe care o vedem în oglinzi diferite. Dar în toate e viață. Uneori grea. Alteori poetică. De fiecare dată – profundă.
Și, în timp ce simt Italia pe piele, de la distanță, coordonez această ediție de sfârșit de aprilie. O ediție în care am vrut să pun arhitectura Italiei în structură, stilul italian în vizual, savoarea toscaneză în subiecte și pasiunea simplă a stilului de viață de la Cinque Terre în ritmul cu care ne trăim viețile noastre. Am simțit fiecare text ca o cărămidă pusă cu dragoste. Am vrut ca această revistă să fie ca o piață italiană la apus – vie, caldă, imperfectă și exact așa cum trebuie să fie.
Și poate că, între toate oglinzile, ne vom regăsi pe noi înșine. Puțin mai conștienți. Puțin mai recunoscători.
Cu drag,
Rodica Ciorănică