Elena Vorotneac: „Dăm copiilor tot ce avem mai bun”| #womeninspire

Pedagogul Anului 2022

Vorbește cu grijă, știe perfect să-și controleze emoțiile și să-ți arate recunoștința. Elena Vorotneac s-a bucurat în acest an de titlul Pedagogul Anului 2022, fiind mereu într-o continuă căutare de formule noi, versiuni și atuuri de încredere pentru elevii săi. Jurnalismul în educație, proiecte de cultură la „ATU”, comunicate de presă, diminețile în Liceul „Vasile Alecsandri” sunt doar câteva culegeri pentru o zi plină de activitate. Ea știe, ea poate, ea vrea…

Oamenii te văd când strălucești, dar în spatele acestui succes sunt multe frământări.

Ce înseamnă pentru tine titlul Profesorul Anului? Recunoaștere și înaltă apreciere a muncii de pedagog, e o motivație în plus să iubesc ceea ce fac. Noi, profesorii, lucrăm în anonimat, dând copiilor tot ce avem mai bun. Ne ghidează intuiția, studiile, rezultatele elevilor, dar niciodată nu știm dacă mergem pe calea cea dreaptă. Acest titlu e o confirmare că drumul ales e cel bun.

Câtă muncă stă în culisele acestui succes? Titanică. Ani de studii în țară și peste hotare, perfecționări, experimente, eșecuri, succese mai mari sau mai mici, și multă dedicație sufletească. De altfel, ca și toți participanții într-un asemenea concurs. Oamenii te văd când strălucești, dar în spatele acestui succes sunt multe frământări, îndoieli, rugăciuni, studii. Mi-au fost alături prietenii, colegii de la școală, familia.

Și totuși cum este la gust pedagogia? E dulce în amintiri. În fiecare zi gusturile se schimbă pe minut. Când primești foița de salariu te gândești ce cauți aici, dar apoi intri în clasă și vezi ochii ceia setoși și de o puritate aparte, cum numai copilăria o poate avea. Atunci uiți de toate, te dizolvi și tu în acea lumină și trăiești o realitate paralelă. Îmi place enorm să fiu profesoară. E chiar o pasiune.

Anul acesta ai luat și dirigenția, cum e această responsabilitate? Mă înec în hârtii și chestiuni birocratice. În rest, e o adevărată binecuvântare să lucrez cu elevii. M-am atașat enorm și încerc să găsesc cheița la suflețelul lor. Sunt caractere diferite, trăiri interioare pe care nici nu le bănuiești. Ca toți oamenii, poartă măști – copilul fericit, copilul indiferent, copilul arogant, copilul ascultător. E ca un fel de quest pe care trebuie să-l rezolvi.

Ce presupune „ATU”? te văd mereu prezentă pe această platformă. Este o organizație non-profit. Citind în oglindă (așa cum făceau oamenii de geniu), ATU se descifrează Unim Talentele prin Artă. Deci, prin artă unim talentele, oamenii cu inițiative. Nu avem limită de vârstă, iar proiectele noastre vizează oamenii din toate sferele și aici avem același slogan, #educămprincultură. Oriunde aș activa, tot educație fac!

Oamenii te văd când strălucești, dar în spatele acestui succes sunt multe frământări.

Cât de mult se iubește un pedagog? Se spune că unica profesie când angajatul duce lucrurile de acasă la serviciu e cea de profesor. Aici mereu te frămânți cum să explici în așa fel ca elevii să te înțeleagă, ce metode s-ar potrivi. În timp am ajuns la o concluzie importantă, ca profesorul să fie iubit și apreciat, trebuie în primul rând el să aibă această atitudine față de sine. Îi tratez cu respect și cer același lucru. Încerc să am grijă și de felul cum mă prezint în fața clasei. Îngrijesc de cuvânt, de haină, de ținută, în general. Atitudinea contează.

Cum sună clopoțelul încrederii de sine? De multe ori am auzit că trebuie să fiu mai „severă” dacă doresc să stăpânesc clasa și oamenii. Iar eu nu sunt așa! Anul trecut am câștigat o finanțare pentru un curs de opt luni la o universitate din Texas, SUA. Lecțiile de acolo au fost o descoperire pentru mine! Am înțeles că ceea ce simțeam la nivel de intuiție era cea mai bună cale spre mine, iar profesorii de acolo îmbrăcau aceasta viziune în teorii și dovezi științifice. Atunci a sunat „clopoțelul încrederii” și am înțeles că poți câștiga respectul unui elev, sau al unui prieten, nu prin duritate, ci prin metode bine țintite.

Ce te supără la colegii din jurul tău și te bucură la tine? Frica. Constat, cu regret, că unii profesori apelează la acest instrument. Le induc starea de frică pentru ca să-i transforme în copii docili, ascultători. Doar că asta e o mare greșeală. Frica este un sentiment de scurtă durată, de aici apar și copiii rebeli, frustrați, porniți negativ împotriva școlii. În schimb, recunoștința e pentru toată viața.

Până unde ai învățat să zbori? Eu am învățat să zbor – mai sus, mai jos, dar cea mai importantă e trăirea cu intensitate a procesului, a acestei stări de zbor.

Text: Zina Bivol, Foto: Anna Sherbatiuk

#învățare