Emilian Galaicu Păun: De la „cuvântul spurcat” la „cuvântul care seduce”

Fără telefon, mereu zburlit, blugi, cu o geantă de mână și cu pas parcă prea grăbit tot timpul. Așa îl văd pe cel mai râvnit păun al poeziei, Emilian Galaicu-Păun. L-am cunoscut la o masă pătrată de la Uniunea Scriitorilor din Chișinău. De atunci, facem schimb de cărți și schimb de idei pe la cafelele de la Eli Pili. Emilian se împletește perfect cu poezia lui. Ştie foarte bine să-și selecteze publicul, știe exact pentru cine scrie și ce trebuie să citească. Răspunsurile lui mereu au trimitere la eroi/personaje/autori. Dacă nu ai deschis măcar o carte, riști să crezi că este un om nebun. E prea deștept și asta îl face diferit. Maestrul Google în carne și oase poate fi chiar El. Dacă vrei să-l cunoști, deschide-i cărțile sau pur și simplu treci în fiecare joi pe la editura Cartier din centru, acolo poți să-i strângi mâna și să afli ce se mai întâmplă în literatură.

Text: Zina Bivol, Foto: Aurel Obreja, Machiaj și coafură: Olga Popov.

Simplu, știi să împletești?

Doar cuvinte, să le împletesc-despletesc, să le încrucişez şi să le altoiesc, să le ridic la putere&să le extrag rădăcina pătrată etc., etc. Că tot veni vorba, aş aminti aici că cel de-al doilea motto al romanului meu Ţesut viu. 10 x 10 este din Leagănul respiraţiei de Herta Müller şi sună aşa: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atât de profund şi de îndelungat m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicidecum despacheta în cuvinte”.  

Ce cuvinte te împletesc pe tine – poetul, scriitorul şi traducătorul Emilian Galaicu-Păun?

Foarte multe cuvinte, din varii registre, de la… „cuvântul spurcat” la „cuvântul care seduce”, dacă e să-l credem pe Mihai Iovănel, cel care a scris cu atâta competenţă despre romanul Ţesut viu. 10 x 10, dar şi despre poezia mea per ansamblu. La acestea s-ar adăuga jocurile mele de cuvinte, din care se nasc titluri de genul: Yin Time, A(II(Rh+eu sau Apa.3D. Vin la rând cuvintele limbii franceze, uneori ale limbii ruse, care formează „Babilonia” unei triglosii, anume una româno-franco-rusă” (de la Şerban Foarţă citire), şi, nu în ultimul rând, cuvintele uitate demult pe care le ştiu de la bunica Emilia, arhaisme sau localisme cu parfum de epocă, bune mai cu seamă la scris proză. Toate acestea, nu de dragul jocului în sine, ci mai cu seamă împins de nevoia de a primeni limbajul poetic, iar odată cu el, şi limba propriu-zisă, căci orice creator trebuie să se ia la harţă, la un moment dat, cu „Demonul” limbii, asemenea lui Iacob cu Îngerul din Geneza – vorba lui Octavian Soviany: „Experimentele lingvistice ale lui Emilian Galaicu-Păun, jocurile lui intertextuale, duse până la o virtuozitate superlativă, fără egal în poezia română actuală, nu sunt însă câtuși de puţin gratuite. (…) Cu ajutorul lor, textul se «vizualizează», capătă o anumită tridimensionalitate, iar cuvintele şi sintagmele dobândesc ceva din materialitatea obiectelor. În spatele acestui spectacol amețitor, care pare să funcționeze după principiul caleidoscopului, nu se ascunde însă «operatorul de limbaj», claustrat în răceala şi sterilitatea laboratorului semiotic, ci omul în carne şi oase, omul viu, care retrăiește şi reiterează în scris câteva din temele esențiale ale poeziei dintotdeauna: moartea și nașterea, dragostea, sexul, rodul, creația, cartea” (Dragostea, Moartea şi Cartea).  

Și părul tău lung, mereu rebel, în bătaia vântului, în ce mâini se lasă împletit? Ea este cea unică?

Să rămână o taină, pot spune doar că aceleaşi mâini îmi deschid cărţile, iar uneori chiar intră în unele pagini – cele mai inspirate! – purtând semnătura mea. 

Ce poezie iubești mai mult?

E ca şi cum l-ai întreba pe un „animal de mare, aruncat pe uscat şi care visează să zboare” (cum a definit cineva poetul) ce apă îi place cel mai mult. Mie,bunăoară, lacrima sărată a poeziei trăite la cea mai înaltă ficţiune, şi care este suficient de profundă ca să te poţi îneca în ea. (Mai puţin, una care „face valuri” într-o lingură de apă chioară sau în piscină, tot una e.) Dinspre poezie trebuie să emane un pericol (de moarte, aş adăuga, cu riscul să pun pe fugă cititorii de ocazie/de ochii lumii/din plictis etc.), exact ca de la o sălbăticiune întâlnită în mediul ei natural, dar şi un risc asumat, marile poeme fiind – cu un cuvânt al lui Rainer Maria Rilke – „les produits d’un danger couru, d’une expérience conduite jusqu’au bout, jusqu’au point ou l’homme ne peut plus continuer”. Abia o lectură empatică îmblânzeşte (oarecum) o asemenea poezie, fără a face din ea un animal de companie.

Știu că ai acasă o bibliotecă impunătoare, întrebarea este câte cărți pot să-și facă loc în mintea ta? Ai devenit o bibliotecă în care stau – uneori, cuminți, și cel mai des, răsunătoare – pasajele din cărțile citite preferate?

Eu trăiesc într-o bibliotecă, una nici peste măsură de mare, care să mă dea afară din casă, nici „de buzunar”, ca s-o pot lua cu mine oriunde, eu însumi devenind cu timpul un soi de bibliotecă ambulantă, având mii de fişiere în minte, nu şi memoria exactă a titlurilor & autorilor. Dacă ar fi să am o a doua viaţă, sau cel puţin un soi de Post-Scriptum la aceasta pe care tocmai o trăiesc, aş consacra-o recitirilor – şi tot nu mi-ar ajunge (răs)timp să le parcurg pe toate câte-mi stăruie în memorie! Fiindcă nu-mi place să citesc „pe sărite”, nici relecturile nu s-ar rezuma la „pagini alese”; mai simplu e cu poeţii preferaţi, poţi reciti un singur poem şi chiar un anume vers. Din păcate, nu am memoria textelor – e ceea ce mi-aş dori cel mai mult, să-mi pot aminti, cu cea mai mare precizie, cutare sau cutare poem în lungile mele călătorii, şi chiar – dar asta ar fi deja un lux prea mare – şi unele pagini de proză (regretatul meu prieten, prozatorul Alexandru Vlad putea recita zeci de pagini din Moby Dick de Herman Melville, romanul său preferat).

Le mai numeri? Câte cărți trec prin mâinile tale într-o lună, într-un an?

N-aş putea să le număr, cert este că de două-trei decenii n-am trăit nici o zi în care să nu fi citit cel puţin o sută de pagini, excepţie făcând orele lungi de călătorii cu autocarul (la Cluj, Timişoara sau, de ce nu? la Belgrad) în timpul cărora derulez în minte tot felul de idei & proiecte, şi ele legate de scris. Ţin să precizez că cetitul nu „mă leagă pe mâini” astfel încât să nu-mi pot deschide braţele spre alte experienţe – sunt mai degrabă un tip comunicativ, ies cu prietenii la o cafea, răspund invitaţiei unor tineri de a participa la lecturile lor, am făcut parte din echipa de filmare a documentarului Eu, Geniu Cioclea (regie – Violeta Gorgos), la fel şi din juriul UNITEM pentru 2018 etc., etc. Asta ca să nu pun la socoteală şi orele mele de scris, în timpul cărora oricum mai deschid ba o carte, ba o revistă, ba un link.   

Ce visezi cel mai des?

Am două vise ce revin cu oarece periodicitate, unul e „de groază” (cu variaţii, de la suportabil la coşmar!), celălalt e cu mama, plecată acum 5 ani, şi pe care o visez de fiecare dată tânără, mult mai tânără decât sunt eu acum, vis din care nu m-aş mai trezi!

Ești bine cunoscut și ca traducător. Cum te simți când traduci textele altora? Le treci prin filtrul tău de scriitor, ești critic sau le lași despletite, dacă așa a vrut cel ce le-a împletit?

Cu o singură excepţie, am tradus cărţile pe care aş fi vrut să le citesc, iar în cazul câtorva, pe care aş fi vrut să le scriu chiar eu – cu folos pentru scriitorul care sunt, în tot cazul. Bunăoară, titlul antologiei mele de poeme, Arme grăitoare, Cartier, 2015, este la origine un termen heraldic, Armes parlantes, despre care am aflat traducând O istorie simbolică a Evului Mediu occidental de Michel Pastoureau. Experienţa tălmăcirii Jurnal-ului de doliu de Roland Barthes e povestită în romanul meu Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2011 (ediţia a II-a, 2014), de curând tradus la rându-i în engleză cu titlul Living Tissue. 10 x 10 şi apărut, la finele lui 2019, la o mare editură americană, Dalkey Archive Pres. Alte cărţi traduse – că-o vorba de O istorie a diavolului de Robert Muchembled, c-o fi seria Michel Pastoureau – şi-au lăsat amprenta în scrisul meu, într-o măsură mai mare sau mai mică, poate şi de aceea că, tălmăcindu-le (de fapt, rescriindu-le în română), nu doar că le-am trecut prin filtrul meu de om de litere, ci şi le-am „apropriat” oarecum, purtându-le de grijă din clipa în care m-am pus pe treabă (în câteva cazuri, chiar corectând micile scăpări ale autorului francez) şi până le-am lansat pe piaţa de carte, de la noi sau de la Bucureşti. Altfel spus, ele fac parte nu doar din bibliografia mea, ci şi din viaţa de zi cu zi a scriitorului recompensat, iată, cu trei premii ale Uniunii Latine pentru munca sa de tălmaci din franceză.  

Știu că iubești Parisul. Dacă s-ar construi la noi un Turn Eiffel, ar apărea un Louvre și s-ar înfiinţa şi o Sorbonă, ai îndrăgi la fel de mult Moldova?

Cine nu l-ar iubi, Parisul, odată văzut?!!! Îmi vine greu să-mi imaginez cum s-ar înălţa în Ch-ău un Tour Eiffel, nu are cum să apară peste noapte un Louvre, şi nici Sorbona nu răsare pe loc gol – e nevoie de o Civilizaţie care să genereze toate acestea. Deloc întâmplător Parisul mai este numit la Ville-Lumière, timp de secole chiar a fost farul călăuzitor al Europei, şi rămâne a fi o referinţă majoră în domeniul culturii. Nici R. Moldova per ansamblu, nici Ch-ău în particular, nu au cum să-l ajungă din urmă, dar m-aş bucura nespus dacă Turnul Eiffel ar deveni acul de busolă al politicii noastre culturale, căci în Franţa cultura aduce mai mulţi bani la buget decât complexul militar francez, unul dintre cele mai performante din lume. (Nu pot să nu amintesc, între paranteze, despre bonjuriştii noştri din secolul XIX, paşoptiştii, cu toţii instruiţi la Paris, şi care au încercat – şi parţial, au reuşit – să implementeze  modelul francez în Moldova şi Valahia, care au înfăptuit „mica Unire” din 1859 sub „patronatul” lui Napoleon III; să nu uităm nici de Versailles, 1919, care consfinţea Marea Unire din 1918.) Nu în ultimul rând, ţin să spun că sentimentele mele faţă de Moldova n-au grade de comparaţie cu cele faţă de alte ţări – altfel ne raportăm faţă de baştină (nu zic Patrie, pentru a nu intra pe terenul minat al geopoliticii), îi cerem mai mult şi-i iertăm mai greu!        

Iubești Moldova? Dacă da, dacă nu – de ce?

Iubesc ÎN Moldova, pe unii oameni, mai mult sau mai puţin apropiaţi; iubesc nişte locuri, nu neapărat destinaţiile turistice, în special cele ale copilăriei mele cu „cimitirul satului venind silenţios la vale ca un scrânciob din care tocmai a sărit cineva…” (e fraza de început a Ţesut-ului viu); iubesc talentele & geniile Moldovei… Păcat doar că această „gură de Rai” se dovedeşte, pentru mulţi, atât cei plecaţi din ţară, cât şi cei rămaşi la vatră, „Iadul pe pământ”!  

Ce nu știu oameni despre Emilian Galaicu-Păun? Ești o lădiță cu secrete?

Mai degrabă, boîte à musique, trebuie doar să-mi găseşti „cheiţa” – e totuşi o mare diferenţă dintre oamenii care mă văd „pe sticlă” şi cei care mă citesc. Sunt de găsit în cărţile mele, până şi în cele mai ermetice (& „textualiste atroce”) am încercat să las ceva esenţial din fiinţa mea. Totul e cine şi cât vrea să afli, şi ce face cu astea toate – nu cred că multă lumea ar dori să fie în locul meu, dincolo de imaginea unui „scriitor de succes” e multă muncă şi chiar sacrificiu, dar despre asta nu se cuvine să vorbesc tocmai eu. Nu-i mai puţin adevărat că n-aş schimba modul meu de viaţă pentru nimic în lume, şi nici limba în care scriu (fiinţez, de fapt), în ciuda numeroaselor traduceri în varii idiomuri.     

Cum e să nu ai telefon mobil și să nu te găsească oamenii decât dacă te întâlnesc întâmplător pe stradă, vin în ospeție sau te sună acasă?

Dar cum e să ai mobil, să fii disponibil, la distanţă de un apel, 24 de ore din 24, „deschis ca o gară”, vorba lui Eugen Cioclea?! Cine are a mă găsi, dă negreşit de mine – pe ceilalţi, îi caut singur.

Ești un om simplu?

Aş zice, un om firesc, fără fiţe&aere de vedetă, accesibil pentru mai toată lumea, suficient de implicat şi în viaţa cetăţii, dar lucrându-şi „grădina” în singurătate, chiar dacă la editură şi la radio sunt un om de echipă. Scurt pe doi, un om ca toată lumea în viaţa de zi cu zi, şi doar în scris, poate – de la Octavian Soviany citire: „…poezia lui [Em. G.-P.] reușește într-adevăr să fie «altfel», desprinzându-se de rutina plictisitoare a produselor în serie şi dobândind caratele unicității”.    

La moment, ești singurul scriitor basarabean tradus în limba engleză cu un roman şi publicat de o mare editură americană – cum s-au legat lucrurile, şi de ce anume tu?

Greu de spus de ce tocmai romanul meu a fost ales să deschidă calea – sper – şi altor scriitori de-ai noştri peste Ocean, cred că pentru valoarea lui literară şi umană, dar şi pentru caracterul novator & experimental (încă la lansarea din toamna 2011, mai multe voci l-au pus în ecuaţie cu Ulise al lui James Joyce şi cu saga lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut). Ce mă uimeşte cu asupra de măsură este efortul supraomenesc al tălmaciului, el însuşi un romancier publicat de aceeaşi casă de editură, efort care merită toată stima & recunoştinţa!     

În ce limbă ai mai vrea să fii tradus? Cărui popor ai vrea să-i vorbești?

Aş vrea să scriu cât mai „polifonic” în română, o limba foarte „vocală” cu imense posibilităţi de „orchestrare”, iar dacă tot a venit vorba de traduceri în alte graiuri, pot să spun că m-a impresionat cum sună poezia mea în germană şi neerlandeză, să zicem, şi m-a amuzat în chineză. Paradoxal, tocmai în limba pe care o iubesc cel mai mult – franceza – am relativ puţine traduceri, şi nici măcar foarte reuşite unele. Compensează, cu brio, engleza, graţie lui Adam J. Sorkin, care mi-a tradus antologia Arme grăitoare (Canting Arms în engleză), şi ea în curs de apariţie în SUA sau Marea Britanie. M-aş bucura însă nespus dacă mai multă lume şi-ar propune să înveţe româna, ca să mă poată citi în original. Altfel spus, consacrarea începe abia atunci când lumea din afară începe să-ţi înveţe limba, doar ca să te citească în original.   

Împleteşte din câteva cuvinte un mesaj pentru cititorii tăi.

Iată-l, în chip poetic, pe verticală:

Lettre/ L’être

Intrinsecă –

poezia nu

vaccinează

împotriva

morţii, dar

operează pe

cord fără

anestezie

(o scriere Rh±unică,

mon coeur mis à nu) –,

fiinţa-şi

conţine

propriul

epitaf:

autopsia

a arătat

că ceea ce-i

făcuseră fu

vivisecţie.

Abonează-te la articolele

Vip Magazin