Dan Bălan – primul moldovean nominalizat la Grammy. Acum mulți ani, pe când era doar un copil, Dan le spunea părinților săi că își dorește să ajungă la Grammy. Pe atunci părea un vis aproape imposibil de atins, dar cu talentul nu te pui.
Dan Bălan este unul dintre cei mai cunoscuți interpreți ai Republicii Moldova și unul dintre puținii, care a ajuns să aibă succes internațional.
Hit-ul „Dragostea din Tei”, s-a situat în topuri muzicale în peste 30 de țări. A ajuns să fie nominalizat pentru premiul Grammy, după ce Rihanna și rapper-ul T.I. au făcut o piesă folosind refernul melodiei „Dragostea din Tei”.
Astăzi, Dan Bălan este omagiat. Artistul împlinește 44 de ani. Cu această ocazie am răsfoit arhiva VIP magazin și am găsit un interviu pe care Dan ni le-a oferit cu mai mulți ani în urmă.
Am selectat câteva declarații oferite de artist:
Cum nu trebuie să fie o fată ca să-ţi placă?
Nu trebuie să fie nenaturală. În rest, orice neajuns la o persoană poate fi un farmec la o altă persoană, de aceea e foarte greu să vorbesc despre criterii.
Ai călătorit foarte mult. Poţi să faci un top 5 al ţărilor cu cele mai frumoase şi seducătoare femei?
O, ce întrebare provocatoare! Pe locul întâi e Moldova, pe locul doi România. Cine o să mai citească revista? (râde). Pe locul III… hmm… hai să spunem Spania. Pe patru – ţările slave, pentru mine nu-i mare diferenţă între Rusia şi Ucraina. Şi pe cinci… cred că sunt fetele din SUA şi din multe alte ţări în rând cu Statele Unite. (râde)
Crezi în instituţia familiei?
Cred. Voi întemeia neapărat o familie atunci când voi simţi că am destul timp pentru ea. Altfel, nu are sens pentru mine.
Soţia ta trebuie să fie de o anumită naţionalitate sau asta nu contează?
Probabil contează, dar nu mă gândesc la asta în serios, pentru că şi aşa e greu să-ţi găseşti sufletul-pereche, dar să mai pui şi nişte restricţii…
Dar îţi imaginezi cum ai vrea să fie? E important să ştie să gătească, să fie gospodină, să muncească sau să stea acasă?
Sunt sigur că nu există om perfect. Până la urmă, e vorba doar de sentimente. Poţi să aduni într-o echipă cei mai buni specialişti şi să nu iasă nimic bun din asta, dar poţi aduce oameni care se completează energetic, se înţeleg bine şi din acest tot întreg se nasc miracole. Acelaşi lucru e în familie – trebuie să existe o combinaţie foarte bună. Dar cu mintea noastră de doi bani, nu putem calcula milioane de factori ca să vedem cum e perfect. Factorul decisiv e felul în care simţi.
Acum câţiva ani, ai avut o intervenţie la emisiunea „Dansez pentru tine”. Erai în Thailanda, la nişte cursuri. Şi am mai auzit că faci meditaţii…
În Thailanda eram la cursuri despre cum să controlezi energia, toate tipurile şi formele ei. Majoritatea cărţilor pe care le-am citit în ultimii 7 ani au fost legate de învăţămînt, filosofie, psihologie, energie, taoism, budism. Acum, de exemplu, stau pe un manual de limbă spaniolă.
Ce te-a făcut să ajungi într-o zonă atât de specială, precum meditaţia?
Practic meditaţia transcendentală. Toate gândurile noastre se află în conştient, iar în subconştient păstrăm toată informaţia din univers. Scopul meditaţiei transcendentale e să luăm gândul şi să-l ducem în subconştient până când acesta îl va realiza. Dacă sunt într-o perioadă mai stresantă, meditaţiile mă ajută să mă relaxez. E un sentiment special, unic.
Crezi în superstiţii?
Nu. Singura superstiţie în care cred vine din experienţa mea de viaţă – când prea mult vorbeşti despre un lucru, acesta iese altfel.
Cine se ocupă de banii tăi, cine îi administrează?
Am business management.
S-a declarat că Michael Jackson a murit sărac, pentru că l-au furat cei care lucrau pentru el. Tu ai încredere în angajaţii tăi?
Verific şi ţin totul sub control. Nu numai banii, dar absolut orice detaliu din munca, viaţa mea. Mi-aş dori să nu trebuiască să fac asta, dar m-am convins de prea multe ori că nu e posibil.
Despre vărsători se spune că sînt cheltuitori. Confirmi „regula” sau mai degrabă economiseşti?
Nu sunt cheltuitor, dar nici nu economisesc. A economisi înseamnă să încerci să cheltui minim, orice ai face. Nici nu am timp să mă gîndesc cum să fac ca să-mi iasă mai ieftin. Am simţul raţionalului bine dezvoltat, ştiu pe ce are rost de cheltuit şi pe ce nu. Probabil că şi ăsta e un fel de a economisi.
Cu siguranţă oamenii sînt curioşi să afle cît eşti de bogat. De ce nu vrei să vorbeşti despre banii tăi?
Pentru că am văzut asta la alţi artişti şi mi s-a părut pur şi simplu urât! Un om de afaceri poate să vorbească despre bani, pentru că acesta e lucrul lui, să facă bani. Artistul însă trebuie să dăruiască oamenilor ceva frumos, care să-i facă să se simtă bine. Dacă peste 5 ani eu voi avea cea mai mare bancă din Moldova, atunci voi putea vorbi despre banii mei. (râde)
La Hollywood aproape că nu există celebritate care să nu fi avut probleme cu drogurile, cu dependenţa de ele…
Nu am folosit niciodată droguri, nici nu am încercat. Aşa am fost educat. Mi-a rămas în cap din copilărie că e ceva foarte periculos. Eu până acum nu pot să înţeleg cum poţi să faci ceva care te poate costa viaţa?
Ai vreun tatuaj?
Nu. De mic copil bunicul mi-a insuflat antipatia pentru tatuaje. Acum, pentru tineri tatuajele se asociază cu cu rockerii sau cu băieţii cool, dar în perioada sovietică tatuaje aveau, în mare parte, cei care fuseseră la armată sau la închisoare. Nici tatuajele, nici piercingul nu m-au tentat niciodată.
Ce serveşti la ocazii sau la distracţii?
La restaurant, vin roşu, Cabernet Sauvignon. În club, în SUA, vodcă cu cranberry juice, iar în Europa – whisky.
Putem vorbi despre existenţa show-biz-ului în Moldova?
Show-biz-ul există atunci cînd poţi face bani din show. Dacă se fac bani puţini sau foarte puţini, nu înseamnă că acesta nu există. Sunt oameni care trăiesc din asta, din concerte.
Cum ai reuşit să-ţi faci loc în industria muzicală occidentală şi americană?
S-a întâmplat când au început să vină bani la nivel internaţional din rularea pieselor mele. În calitate de producător şi autor de piese am fost primit în SUA ca unul dintre cei cotaţi. Nu sunt aşa de mulţi autori de muzică care şi-au vândut piesa în 16 milioane de exemplare – un lucru ce i-a impresionat pe americani. Faptul că Rihanna a cântat o piesă de-a mea, i-a surprins la fel de mult. Din aceste puncte de vedere, sunt pe o poziţie avantajoasă.
Peste tot este o concurenţă foarte strânsă. Ce trebuie să faci ca să rezişti?
Concurenţa e dură peste tot, inclusiv în România. Pur şi simplu, ceea ce faci, trebuie să-i placă publicului, iar oamenii sunt la fel peste tot. Ca să ştii dacă produsul tău poate avea succes şi dacă face să investeşti mult în el, acesta trebuie testat. Astăzi poţi să pui pe Internet orice şi se vede imediat dacă are succes sau nu. Să ai o piesă foarte populară în Moldova şi în America poate fi, până la urmă, acelaşi lucru. Aici sunt investiţiile mult mai mici, respectiv, şi veniturile. În Moldova e mai uşor să ajungi la inimile oamenilor, dar ai mai puţini bani din asta. În SUA investeşti mult mai mult, dar şi veniturile sunt considerabil mai mari.
Totuşi, de ce Dan Bălan a reuşit să cucerească Europa şi SUA, iar alţi interpreţi de la noi sau din România nu? E vorba de noroc? Ai fost la locul potrivit în momentul potrivit?
Cred mai degrabă în fenomene. „Dragostea din tei” a fost un fenomen fără precedent în istorie. În Franţa, în top 20, erau 5 versiuni la aceeaşi piesă; în alte topuri erau câte trei versiuni, 200 de cover-uri în 18 limbi – sunt chestii care nu s-au mai întâmplat în muzică. A fost un fenomen datorat câtorva factori. Aveam deja multă experienţă şi mi-am pus ca scop să fac o piesă reuşită, e doar unul din factori. Noroc? Depinde cum îl văd oamenii. Dacă îl văd ca pe ceva abstract, care, pur şi simplu, ţi-a căzut din pod – nu cred în aşa ceva. Îţi spun eu ce-i noroc: când un băiat dintr-un sat din România, care nu are nici o experienţă în muzică, a cântat întâmplător o piesă, care sună oribil, dar nu ştiu de ce, le-a plăcut la toţi. Dar când e vorba de atâtea chestii, de oameni care au scris, au interpretat, s-au gândit cum să vândă, au făcut clipul – nu ar fi cinstit să spun că a fost noroc. Toate aceste lucruri s-au întâmplat în acelaşi timp şi au dat un rezultat.
Cu prima trupă ai făcut rock, ai trecut apoi la pop şi ai făcut şi dance. Care stil de muzică îţi place cel mai mult?
Am făcut, probabil, multe stiluri de muzică şi mi-au plăcut toate. La 10 ani am compus valsuri – muzică clasică la acordeon. Apoi a urmat muzica folk, pe la 13 ani eram influenţat de ceea ce asculta mama. Mai târziu, am compus melodii pentru o jumătate din poeziile lui Adrian Păunescu (era o carte de-a mamei) – am imprimat zeci de casete cu acele melodii. Mai târziu a venit rock-ul şi prima trupă „Inferialis”, cu care am experimentat în stilul gothic doom metal.
Din toate proiectele tale muzicale, care îţi este mai aproape de suflet?
M-am simţit fericit la debut, cu „O-Zone” în prima formulă. La primul succes, fericirea e mult mai mare, e ca şi prima dragoste. Chiar dacă pe urmă s-au întâmplat lucruri mai interesante, nu am mai fost la fel de fericit. De aceea vreau să fac ceva nou de fiecare dată.
Eşti îndrăgostit atunci cînd îţi scrii piesele?
Nu neapărat. De fapt, în majoritatea cazurilor nu.
Nu eşti artistul clasic, care se îndrăgosteşte, suferă, scrie…
Când aud o piesă tristă, oamenii cred că cel care a scris piesa, suferea enorm în acel moment. Cred că voi desfiinţa acest mit: cînd eşti îndurerat, nu ţi-e a scrie nimic. Atunci, pur şi simplu cînţi piesele pe care le-ai făcut mai înainte.
Tu cum îţi scrii piesele?
E vorba de o stare care vine sau nu vine – simt că vreau să compun ceva. Când am stare, îmi pun în funcţiune imaginaţia. Creangă, când a compus „Punguţa cu doi bani”, crezi că a văzut un cocoş care umbla prin ogradă? Compun muzică de vreo 20 de ani. De fapt, sunt foarte multe feluri de a compune ca atare, iar eu de fiecare dată încerc să găsesc unul nou. Aşa că atunci când scriu o piesă, în majoritatea cazurilor se întâmplă diferit. Poate din acest motiv şi piesele sunt din diferite genuri. La un moment dat, am compus „Dragostea din tei” şi „Despre tine”, care se aseamănă, pentru că am văzut că acest gen avea succes. Acum „Chica Bomb” a prins foarte bine, aşa că o să mai fac ceva de acest gen, ca să menţin stilul. Următorul album cu siguranţă va fi cu totul altceva.
Asta înseamnă că nici una din piesele tale nu este inspirată din fapte reale, din viaţa ta?
Piesa „Oriunde ai fi”, ca text, a fost inspirată din viaţa reală. Pe la 11 ani, într-o tabără pionierească, m-am îndrăgostit de o fată. Cred că a fost primul meu sentiment puternic. Am stat împreună într-o seară, iar noaptea s-a produs o furtună puternică, aşa că dimineaţa au venit autobuzele şi ne-au dus acasă. De atunci nu am mai văzut-o. „Despre tine cânt”, partea a II-a, cred că e singura piesă pe care am compus-o influenţat direct. O fată era îndrăgostită de mine, avea vreo 16 ani. Nu era ceva reciproc. Într-o seară, m-a sunat prietena ei şi mi-a spus că s-a întâmplat ceva şi că trebuia să ne întâlnim neapărat. Mi-a dat o hârtie – o pagină din agenda fetei, un fel de scrisoare de adio, adresată mie. Vroia să se sinucidă. În acel moment, fata dispăruse. Am fost mişcat: exista posibilitatea ca fata, într-adevăr, să nu mai fie în viaţă. Scrisoarea ceea parcă mirosea a moarte, unica dată în viaţă am avut aşa un sentiment. Atunci am compus piesa. Am luat unele idei din scrisoare, care era în rusă, şi am alcătuit textul poetic, în strofe. Tot atunci am compus şi muzica.
Ce s-a întîmplat cu fata până la urmă? Ea ştie că te-a inspirat pentru această piesă?
Fata e bine, dar nu ştiu dacă cunoaşte că această piesă e inspirată din scrisoarea ei. Se întâmpla prin 2001, aici, la Chişinău, iar piesa am lansat-o acum un an şi ceva.
Când ai plecat în SUA, ai început un proiect rock. De ce nu a mers?
Nici nu l-am lansat. Când mi-am propus să fac un album rock, am vrut să fie la nivel american, calitativ, din toate punctele de vedere. Pentru asta, ne-am mutat, cu trupa de rock, în Los Angeles. Am trăit 8 luni în lumea rock-ului, citeam reviste, mergeam în cluburi unde se cânta rock. Dar am făcut o greşeală, din punct de vedere strategic. Albumul nostru s-a dovedit a fi un rock puţin mai dur, iar eu nu mi-am dat seama la timp că ne apropiam prea mult de rockul underground, care nu putea să meargă la radio hit stations, ci doar la posturile de radio specializate. Dacă muzica ta nu merge la radio, nu e comercială, înseamnă că ea se promovează prin cluburi, prin turnee, iar pentru asta îţi trebuie 2-3 ani. Cînd ai 16-17 ani şi mult timp înainte – da, te sacrifici pentru scopul cel mai mare. Toate trupele de acest gen aşa şi au ajuns cunoscute, mergând în turnee şi acceptând, de multe ori, condiţii nefavorabile. Or, eu aveam în spate muzicieni profesionişti pe care trebuia să-i plătesc. Turneele de promovare costă foarte mult, iar eu nici nu vroiam să umblu prin cluburi cu lunile sau cu anii. Am lansat de pe acel album doar „Despre tine cînt”, partea a II-a şi „24th letter”. Am conservat proiectul pentru o perioadă de timp.
Apropo, cum anume a apărut Crazy Loop?
Mă întrebam cum o să fac dance, dacă-s pe unda de rock? Am găsit soluţia, inventându-l pe nebunaticul Crazy Loop. Dan Bălan şi Crazy Loop sunt două proiecte care se dezvoltă în paralel. Din punct de vedere creativ, Crazy Loop e în pauză acum, apare doar în concerte.
Care este cea mai enervantă întrebare care ţi se adresează mai des?
Pe mine în general mă enervează foarte puţine lucruri. Poate să mă enerveze o bârfă care nu are nimic cu realitatea, dar mă atinge, îmi strică imaginea, pentru că mulţi oameni cred că e adevărat. Dacă am un interviu şi jurnalista mă întreabă despre un zvon de parcă ar fi evident că e adevărat, cu siguranţă nu mi-ar plăcea. Aş răspunde dur la o astfel de întrebare.
Cum sânt părinţii tăi, fiecare în parte?
Înainte de toate, le sunt recunoscător pentru libertatea pe care mi-au oferit-o – dacă încercau să mă determine să fac ceva într-un anumit fel, implicându-se foarte mult, personalitatea mea ar fi avut de suferit. Am dat la facultatea de drept, pentru că nu ştiam sigur ce vreau să fac. Când am făcut primii paşi serioşi în muzică, am renunţat la facultate. Tata, probabil, voia să mă vadă diplomat ca şi el, dar a căzut de acord, până la urmă, cu alegerea mea.
Care sunt cele mai frumoase amintiri ale tale din copilărie?
Am avut o copilărie frumoasă. Cele mai clare amintiri sunt despre verile petrecute la bunici, unde îmi plăcea să exersez kung-fu. Eram pasionat de arte marţiale, visam la centura neagră. La 6 ani am început să compun texte. Prima mea poezie se numea „Oul”: „Am găsit în frigider/ Un ouşor, cam mititel/ Şi l-am întrebat ceva:/ Unde-i oare mama ta?”. Peste un an, când eram în clasa întîi, o poezie de-a mea a fost publicată în revista „Noi”. Eram cel mai fericit om din lume atunci.
Cum te-a afectat boala stelară pe tine şi pe oamenii cu care comunicai?
Am „suferit” cred că după lansarea primul album, cînd „O-Zone” avea concert după concert, iar mai mult de jumătate de piese de pe album erau hituri. Toată ziua suna telefonul, seara veneam acasă şi aveam peste 100 de mesaje pe robot. Nu a fost greu ca succesul să se urce la cap şi să vezi realitatea deformată. În 2001, am luat o pauză de vreo şase luni, timp în care am anunţat preselecţia pentru noua componenţă „O-Zone”. Pentru multă lume pauza a însemnat destrămarea trupei. Atunci, totul în jurul meu s-a schimbat foarte repede. Veneam acasă şi aveam pe robot doar câteva mesaje. Vara, la un concert cu mai multe trupe noi, interpreţii tineri vorbeau cu mine de parcă succesul meu a trecut demult, iar acum ei sunt pe val. În acel moment, am înţeles că succesul este o iluzie. Am analizat tot ce se întâmplase cu mine, după care nu m-am mai lăsat dus de val, ci am rămas cu picioarele pe pămînt.
Te-ai gîndit vreodată să scrii o carte?
Am aşa o idee în cap, dar nu acum. Probabil ar fi ceva autobiografic, cu elemente de filozofie. Mi-aş spune părerea despre lumea în care trăim, despre cum văd eu viaţa.
Care e visul tău cel mai mare?
Scopul şi visele sînt abstracte. Cel mai mare scop al meu ar fi să mă simt fericit în interiorul meu, orice s-ar întâmpla. Asta chiar ar fi super.
Interviu: Irina Tribusean