Puțini știu că o dereticătoare i-a schimbat viața la 180 de grade! Se întâmpla acum mulți ani, într-o cafenea, unde avea loc castingul pentru jobul de prezentator la Muz TV. Nu-i cunoaște numele nici până în ziua de azi! Voia să plece pentru că nu știa limba rusă, dar pentru proba video era un lucru necesar. Doamna a opri-o zicându-i „Ei, măcar încearcă-ți norocul!” Și bine că l-a încercat. Ăsta era norocul ei, șansa de a face televiziune și de a deveni Lilu!
Lilu: prezentatoare TV
Foto: Natalia Mitereva, Alex Iordache
Bărbații sunt născuți de femei, de fapt lumea aparține creatoarelor de viață, de idei, de concepte, de afaceri. Femeile sunt mai visătoare și poate, din păcate au puțini bărbați adevărați în jur care să le susțină și să le încurajeze sau măcar să nu le încurce.
Femeile emană ceea ce au în interior. Eu știu ce forță interioară am. Niciodată nu am permis vreunui bărbat să mă facă să mă simt inferioară, și de fapt asta e valabil oricărui om, fie el femeie sau bărbat. Nimeni nu trebuie să înjosească și să discrimineze. E vorba de educația și valorile fiecăruia dintre noi.
Visam să devin actriță. Da, într-un oarecare fel s-a îndeplinit, pentru că în TV ai nevoie și de abilitați actoricești ca să transmiți emoție nu doar cuvinte.
Astăzi, aș fi fost o asistentă socială sau psihologă, aș fi lecuit suflete obosite și descurajate. Îmi place să ajung în inimi.
Atunci când ajungi să faci cu mare plăcere munca, înseamnă că nu muncești – de fapt, îți trăiești viața. La locul de muncă noi de fapt plătim cu timpul nostru prețios și primim în schimb bani. Nu îmi pierd timpul valoros din viața mea pe ceva care îmi displace… e o sinucidere conștientă și latentă a spiritului.
Jurnalismul e șansa mea de a schimba ceva. Idei, obiceiuri, valori, mentalități. Mă bucur că pot face asta și prin TV, și prin online media. Sunt fericită și totodată îngreunată de responsabilitatea socială pe care o am.
Nu am avut încă nicio tentativă de a lăsa cariera, de pauze da, am avut nevoie. Uneori au venit odată cu concediile, altele cu concedierile traumatizante. Dar cred că voi face asta mereu.
Mi-e greu atunci când lumea sare în cap, îți toarnă zoaiele din sufletul lor în al meu, fără să știe și să înțeleagă totul. Nu condamn, oamenii mici vorbesc despre oameni, oamenii mediocri vorbesc despre evenimente, oamenii mari vorbesc idei. Am plâns, am zâmbit, apoi și am șters lacrimile și am făcut ceea ce pot face mai bine, să ofer lumină, că de oameni negri e plină lumea.
Cred că fiecare a trăit gustul amar al trădării. Am învățat din asta că trebuie să îmi ascult intuiția mai bine. Să fiu atentă cui deschid inima și gândurile mele. Nu m-am plâns nimănui, singură am permis să fiu trădată, singura trebuie să mă descurc.
Nu pot sfătui pe nimeni despre nimic. Fiecare înțelege și primește diferit întâmplările, oamenii. Fiecare trebuie să învețe din orice. Să nu renunțe niciodată să creadă că e în stare, dacă simte în inimioara sa – că DA – poate.
Nimic nu se compară cu pierderea oamenilor, nu a lucrurilor sau banilor. De fapt pierderile ne învață că nimic nu durează, că în orice moment putem pierde șansa de a trăi, de a crea, de a lega prietenii, de a crește copii.
Am iertat omul care mi-a ucis fratele drag. Da, femeile pot ierta, dacă în inimile lor e dragoste.
Aș dori ca în momentul trecerii mele în neființă, dacă va fi posibil, să îmi fie donate organele, câte or fi bune. E ca un testament public, oricum membrii familiei mele deja știu acest lucru. Ce va rămâne din mine aș prefera să fie incinerat. Dar atunci puțin probabil că îmi va păsa. Contează ce rămâne după noi de-a lungul vieții.