Lucia Argint-Căldare
Șef secție Evaluare și monitorizare în învățământul general, în cadrul Ministerului Educației și Cercetării, doctor în istorie.
Zbuciumată, energică, sinceră, directă. E un amalgam de stări, emoții, calități, pe care le poartă cu multă demnitate. Încearcă să fie mai delicată într-o lume care confundă puterea cu duritatea. Mișcată profund de copiii care suferă, Lucia susține că a moștenit de la tatăl ei dorința aceea tăcută de a înfrunta, de a construi, de a nu se da bătută. Și știe sigur că inima ei are rădăcini bune. Crede că într-o prietenie adevărată cele mai esențiale sunt sinceritatea și solidaritatea.
Am înțeles că nu e egoism să te alegi și pe tine din când în când.
Am convins doi oameni valoroși să revină în sistemul educațional. Am ajuns într-o singură săptămână în trei locuri din România, unde visam să ajung de ani buni. Am finalizat pentru editare un manual de istorie pentru studierea trecutului orașului Chișinău. Am găsit puterea să mă apuc de mine. Să investesc în ce simt, cum arăt, în cum gândesc. Am înțeles că nu e egoism să te alegi și pe tine din când în când. E supraviețuire cu stil. Și toate astea le-am reușit în 2025.
Feminitatea nu e o podoabă de purtat în fața oglinzii, ci o stare de a fi, un mod de a simți, a construi, a iubi și a lăsa urme — discrete, dar trainice. Se exprimă prin zâmbetul care poate liniști o sală întreagă, prin detaliile pe care nu le ratez, dacă am șansa, prin curajul de a recunoaște că pot fi și slabă și am nevoie de sprijin.
„Acasă” nu e doar o adresă. E locul unde sufletul meu nu are nevoie de armură. E lângă copiii mei, când îi aud râzând sau îi văd dormind liniștiți. E lângă soțul meu, care știe să mă rabde și să-mi demonstreze prin fapte mai mult. Acasă e acolo unde pot fi eu – fără mască, fără grabă, fără „trebuie”.
Tata mi-a schimbat viața. Prin refuzul lui frecvent de a mă ajuta în copilărie, m-a învățat fără să știe, să mă bazez mai mult pe mine. El m-a învățat să nu cer, ci să caut. Să nu aștept, ci să acționez. Poate că nu și-a propus să mă formeze așa, dar o viață întreagă am mers cu acest impuls în mine: „Tu poți. Și chiar dacă nu poți azi, vei învăța.”
Vulnerabilitatea stă la baza dragostei adevărate. A iubi înseamnă să te deschizi, să te expui, să riști respingerea sau suferința. A te arăta vulnerabil înseamnă ca și cum ai spune: „Uite, așa sunt eu cea adevărată. Cu frici, complexe, cu speranțe, cu răni și cu apucături. Mă încred în tine.”
Mi-aș dori ca fiica mea să aibă mai multă încredere în ce simte, să învețe să-și asculte intuiția atunci când vine vorba de oameni. Să simtă când e cazul să se retragă și când să aibă încredere. Și, mai ales, să nu repete prostia mea de a rata oportunități din frică, lene sau din lipsă de curaj.
Trădarea nu e un accident. Oamenii care au trădat odată, de regulă, o vor face din nou, dacă le mai dai o șansă… Am învățat cu greu că a doua șansă oferită celui care te-a rănit prima dată, devine adesea a doua rană.
M-a durut să rup legături cu oameni care-mi erau dragi, dar toxici sau profitori și care-mi otrăveau sufletul încet. A fost ca o tăietură necesară, ca atunci când scoți un spin. Te doare, sângerezi puțin, dar apoi poți merge mai departe mai ușor.
Mi-am dat voie să fiu fericită târziu… După 35 de ani, când am înțeles în sfârșit cum să mă bucur de tot ceea ce am și că nu este necesar să lupt să fac cuiva să plac. M-am împăcat cu mine, în sfârșit.
Dați-mi 24 de ore și voi alege să citesc din cartea începută de prea mult timp, să îmi beau cafeaua încet, privind pe fereastră, nu în telefon. Mi-aș pune lavandă în păr și o melodie veche în difuzor. Aș nota gânduri. Aș evada într-un SPA, unde să-mi răsfăț trupul cu un peeling revigorant și un masaj care să-mi dezlege fiecare nod de oboseală, amintindu-mi că sunt femeie. Mi-aș îngădui un apus liniștit. Fără notificări. Poate ar prinde ultima lumină într-o fotografie… Iar seara, mi-aș spune: „Am avut o zi doar pentru mine. Și m-am regăsit în ea.”
Adesea, eleganța nu e o rochie bine aleasă sau un mers grațios. Ea se simte. Eleganța, dincolo de aparențe, e o atitudine interioară.
Nici nu-l resping, dar nici nu-l fac altar. Despre succes vorbesc. Dacă îl obțin, mă bucur, dar mă strădui să nu mă amețească. Am învățat că succesul fără smerenie e ca un vârf de munte fără aer – urci repede, dar nu reziști prea mult.
Interviu de Ileana Rusu, Foto: Dumitru Furdui