Mariana Bulicanu: Nu sunt printre străini | #womeninspire

Solistă de operă

Am aplaudat-o mulți ani pe scena Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, iar dacă nu știm să prețuim ceea ce avem, acum se bucură de vocea ei publicul din România. Primul ei rol pe scena din Craiova a fost Violetta Valery din „La Traviata”, care continuă și azi să-i aducă ropote de aplauze și să o poarte prin mai multe turnee. Personajele ei devin tot mai multe și mai dorite.

Spectacolele, rolurile și piesele trăiesc și respiră prin mine.

Cum te vezi dintr-o parte? 

Fericită! Sunt femeia care își poartă sufletul cu grijă, ador cafeaua și viața în liniște, mă dizolv de fericire când îmi aud copiii râzând, îmi place să trăiesc, să mor și nu-mi las nimic pe scenă. Mă rog seara și cred că „dacă n-aș avea dragoste, nu aș fi nimic”.

Ce știe muzica clasică despre tine?

 Că am muncit mult pentru ea. O iubesc de când eram copil, ea m-a chemat mereu. Nu prea înțelegeam de ce trebuia să studiez la pian când ceilalți copii se jucau în curte, dar această dragoste mă călăuzește. Azi o urmez cuminte. Este un dar și îl tratez ca atare, mă dedic sută la sută din recunoștință pentru ce am primit.

Ai lucrat ca soprană la TNOB „Maria Bieșu” aproape zece ani. De ce vrei să-și amintească spectatorii de aici? 

Sper că am lăsat urme frumoase prin toate spectacolele mele pe care le-am făcut pe această scenă. Am dat din darul meu fără ca să vreau ceva înapoi. I-am promis Mariei Bieșu, când m-a rugat la ultimul festival cu prezența dânsei, că nu voi pleca din țară dar… „țara” a hotărât altfel și am plecat (aici mă refer la cei care sunt investiți în funcții de decizie și care au susținut că și pe Bieșu ar fi „dat-o afară”).

Care a fost aici marele tău noroc?

Norocul a fost că am plecat de acasă, tot acasă! Craiova îmi este casă, cu oameni buni, cu iubitori de artă și muzică, cu doine din străbuni, cu limba maternă în capul mesei, cu tradiție strămoșească, cu femei frumoase care poartă ie și cu „Două Mere” de Grigore Vieru în programul de clasa a III-A. Nu sunt printre străini.

Există o comparație dintre scenă, public, oameni?

 Publicul este în mare parte același, pentru că per general opera este iubită, înțeleasă și apreciată de un public mai select și mai bine pregătit. Totuși, aici mă simt apreciată și implicată, avem ocazii să ieșim pe aceeași scenă alături de nume mari și legende ale scenei lirice internaționale, să muncim în producții progresiste, cu viziuni noi.

Cât de mult reveniți la rădăcini… acasă, la părinții voștri?

Cât mai des posibil! De fiecare dată când ne aflăm la Chișinău, ne implicăm în proiecte, concerte și festivaluri, chiar în ultima vacanță am avut în jur de 3-4 concerte, lucru în studio, repetiții. Activitatea noastră nu încetează niciodată.

Tu și Dumitru aveți doi copii minunați și o scenă?

Încă de pe timpul academiei împărțim aceleași scene în mare parte. Turneele însă le avem separate pentru că sunt copiii acasă, care sărmanii nu au nici o vină că părinții lor sunt artiști (zâmbește). Ne susținem reciproc. La teatru avem posturile care ne dictează un anumit comportament, iar în familie avem alte roluri, nu aducem munca acasă! Glumesc! Noi suntem muzicieni și acasă, ambii suntem pasionați și trăim cu această „boală” minunată 24/24, și copiii sunt crescuți anume în această atmosferă.

Acum ceva vreme, realizasem un interviu cu fiica voastră. Ce mai face mica balerină? 

Mica mea balerină își leagănă frățiorul de opt luni prin casă. Micuțul cântăreț își cântă singur ca să adoarmă încă de pe la cinci luni, se joacă și râd împreună cât îi ține gura. Sunt mai mult decât împlinită!

Care sunt momentele frumoase din viața ta?

 Sunt mai multe. Momentul când vin acasă obosită și în jurul gâtului mi se așază cele mai scumpe bijuterii, brațele copiilor mei. Clipa de liniște mortală de până să înceapă aplauzele la sfârșitul unei arii sau a unei piese, căci anume ea este unitatea de măsură a urmei pe care o lași în sufletul celor din public. Momentul când tata mă sărută pe frunte…

Unde ești tu cu adevărat? 

În tot și în toate! Spectacolele, rolurile și piesele ce le simt ale mele, trăiesc și respiră prin mine. În cele pe care nu le simt la prima interacțiune, am cel mai dificil lucru de făcut, să mă redescopăr. O fac cu plăcere!

Spectacolele, rolurile și piesele trăiesc și respiră prin mine.

Text: Zina Bivol, Foto: arhiva personală

#înălțime

Abonează-te la articolele

Vip Magazin