Mihaela Strâmbeanu: „Nu-mi ajunge un zâmbet de copil”| #womeninspire

Actriță la Teatrul Național M. Eminescu

A fost plecată doi ani. Nu a făcut nimic. A stat la Tbilisi, în familia celei mai bune colege de facultate. Era iulie, teatrele se închiseseră. Avea timp să își bocească mama și pisica. Apoi a plecat la Londra. Se vedea zilnic la TV, într-o publicitate pentru canapele. A pozat pentru un prieten. A primit rol într-un film care nu are încă finanțare. Mergea la spectacole. Dar plecarea mamei îi lăsase un gol ce nu îl putea dizolva. S-a întors acasă. Și-a luat o căsuță, a revenit la teatru. Încearcă să trăiască altfel, singură pe lume…

Regret că mi-am amânat viața…

Mihaela, cum te-a prins toamna asta? Ca stare, ca emoție? Cred că pentru prima dată stau drept și responsabil față în față cu responsabilitățile și provocările aduse de viață. Iarna asta e prima iarnă pe care o voi trăi singură, fără ajutorul nimănui. Mi-a fost tare dor de casă, dar încă mi-e greu, seara mai ales – nu înțeleg de ce sunt singură, de ce nu aud vocea mamei, care vorbește la telefon cu nouă prietene pe zi, și râde, și plânge… Acum o visez doar. Cum mă privește dintr-o parte, atent, să nu mă deranjeze.

Arăți sublim, chiar dacă toate trăirile tale și-au lăsat autograful pe fața ta, în ochii tăi… Ce relație ai cu timpul? Îi accept viteza și nu mă opun, nu mai am cum. Aș vrea să mă trezesc într-o continuă primăvară.

Vârsta… ce poți să îmi spui despre ea? Te sperie sau ai îmblânzit-o și ați împărțit seara amândouă paharul cela de vin roșu la o țigară răsucită între degete? Care vârstă? Rebelă fiind și tot timpul printre tineri, sunt la fel ca ei. Nimeni nu crede în vârsta mea, sunt obligată să le arăt pașaportul. Încerc să amân tristețile pentru bătrânețe, că tot o să am mult timp liber. Am 51. Și e cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Uneori caut o banchetă să stau jos. Și am observat că sunt multe banchete… Mă gândesc că nu am făcut nimic în viața asta… Nu chiar nimic… un pom am sădit, o căsuță pe strada București mi-am luat, pereții i-am zugrăvit singură. Am un beci pe care trebuie să îl umplu cu vin și cu un bărbat care să îl facă. Dar cel mai mult îmi lipsește un râs de copil.

Regret că mi-am amânat viața…

Durerile încă dor? Timpul nu vindecă răni, doar te învață să trăiești cu ele, ele fac parte din mine și nu încerc să înăbuș sau să le ascund. Durerile sunt EU. Cea mai veche durere este Levan, a murit într-o explozie absurdă în Abhazia, exact 30 de ani în urmă. Cea mai nouă durere este mama, a murit acum 3 ani, într-un spital cu asistență paliativă din Chișinău.

De mama cum te-ai despărțit? I-am adus o cafea la spital, m-a invitat să rămân în acea seară în salon pe un pat pe care o oră în urmă decedase o pacientă. Am o fobie față de decedați, i-am zis mamei că dimineață am repetiție generală la o premieră (nu am mințit-o) și voi merge să dorm acasă. Am petrecut în teatru 24 de ore și mama murea exact atunci când dădeam repetiția generală înainte de premieră. Am sunat-o și nu mi-a mai răspuns. Dimineața devreme am primit un apel că s-a stins….

Nu știu nimic despre tatăl tău… Eram fata tatei. Tata mi-a cumpărat patine la 3 ani și făceam patinaj artistic pe lacul de la Botanica. Mă învăța să fiu „bărbată” și să nu bat copiii și femeile, dar cel mai important să nu lupt cu cel mai slab ca mine.

Cum a fost dragostea părinților tăi? Mama a cântat în capela Corală Doina, iar tata a fost inginer la uzina Signal. Au trăit o dragoste nebună cu drame și gelozie. Când mă trezeam dimineața și mergeam la baie să mă spăl pe dinți, călcam pe trandafiri aranjați pe podea de tatăl meu pentru mama. Eu adormeam în timp ce ei dansau vals. Se iubeau nebunește.

Teatrul. Cum te-a primit înapoi după pauza asta de doi ani și ceva? După 30 de ani în acest teatru, ca prima dată. Ca pe un fiu rătăcitor.

Cum ai vrea să fie mâine? Cu mulți copii și o familie a mea. Și cu un cățel.

Dacă ai întâlni pe „acel bărbat”, ce ai vrea să facă pentru tine? Să îmi depășească așteptările.

La ce o să te gândești azi, după ce vei stinge lumina? O să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce îmi oferă și să încerc să îl conving că nu-l voi dezamăgi. Am un vis – să deschid în sfârșit școala mea de teatru pentru copiii cu nevoi speciale, nu neapărat din familii vulnerabile. Simt că sunt gata să întorc Universului tot ce mi-a oferit!

text: Rodica Ciorănică, Foto: natalia mitereva

#feminitate