Natalia Tanasiciiuc este artista care îmbină perfect muzica cu teatrul. Am cunoscut-o la Academia de Arte și mereu i-am admirat atitudinea cu care-și interpretează rolurile. Acum îi admir succesul și știu că scena de la New York până la Chișinău nu are distanță, ci doar pasiune. Natalia este soprana care a cântat la înălțime, în spumă și apă, a dansat pe scări, pe tocuri înalte, și chiar în cutii de carton, demonstrând că opera este mult mai mult decât un simplu spectacol.
Cum ai început să studiezi muzica și ce te-a inspirat să urmezi o carieră în operă?
Cred că Muzica mi-a fost dăruită de bunul Dumnezeu odată cu viața. Îmi amintesc foarte clar că permanent cântam, și cântam bine. Părinții au ținut să dea ambelor fete educație muzicală, pentru o cultură generală mai bună, deci am mers la Școala de Muzică afiliată liceului teoretic „Mihai Eminescu” din Bălți, și am studiat șapte ani pianul. Am cântat la Casa de Creație pentru Copii, apoi la nouă ani cântam în strana de copii la biserică, eram solistă a corurilor. La 13 ani, la o sugestie a maestrului Constantin Rusnac, s-a luat decizia de a face studii la Chișinău. Așa am început să frecventez Liceul Republican de Muzică „C. Porumbescu”. Și după ce l-am admirat pe scena de la TNOB „Maria Bieșu” pe dl Mihail Munteanu, el mi-a devenit profesor la Academia de Arte.
Ce înseamnă pentru tine să performezi pe scene internaționale?
Nici o scenă nu seamănă cu alta, dar în același timp toate sunt la fel. E același loc sacru, cald, important în care se întâmplă magie adevărată, în care îți muncești darurile, în care cazi și te ridici de atâtea ori. Și nu contează unde se află scena – Bălți sau Paris. Dar a cânta în teatre frumoase, importante, cu renume – pentru mine este un vis. Un vis realizat, și care îmi doresc să aibă o continuitate frumoasă și pe viitor.
Care sunt acele scene care ți-au deschis mai multe orizonturi?
Sunt o norocoasă. Fiecare apariție a mea pe o scenă, a succedat, într-un fel sau altul, altele noi. Niciodată nu știi cine și unde te ascultă, te aude, te memorează. Toate îmi sunt dragi, peste tot am legat prietenii și experiențe artistice valoroase. Vreau să menționez numaidecât cei doi ani de studio de operă la Opernhaus Zurich, unde am „gustat” de toate – de la roluri mici la mari, de la producții sobre, clasice – la avangardă în scenă. Și desigur prima mea casă de operă din străinătate – Teatrul de Operă și Balet din Oslo, Norvegia.
Care eșecuri te-au făcut mai puternică?
Nu mi s-a întâmplat să nu văd lumina la capătul tunelului, de asta totul, absolut totul… și bun și rău, m-a făcut mai puternică.
Cel mai mult m-au dezechilibrat dezamăgirile în oameni, anumite așteptări sau promisiuni neonorate față de mine, pe alocuri nedreptatea, deșertăciunea. Din toate am învățat! Citisem cândva, că succesul nu este final, eșecul nu este fatal: curajul de a continua este ceea ce contează. Asta și fac, continui cu dragoste orice lucru început.
Cântăreții de operă sunt adevărați actori. Ai făcut și ore de actorie sau asta muzica dictează?
Așa este, de fiecare dată spunem o poveste. Și chiar dacă pare ușor, să cânți și să joci – este destul de solicitant. Am făcut ore de actorie la Academia de Muzică Teatru și Arte Plastice, am făcut și măiestrie de operă, în care cântam fragmente și le și înscenam, dar m-am descoperit abia când am gustat din producțiile moderne, extrem de complexe, chiar în primul meu an de carieră internațională. Eu ador teatrul. Iar teatrul liric, Opera – chiar este o formă artistică de lux, un mediu în care se îmbină atât de armonios genurile, și este acel furnizor de artă vie, nemuritoare, Niciodată nu poate fi la fel. Am cântat la înălțime de 25 m, în spumă, în apă, rostogolindu-mă pe scări, pe scrânciob care oscila sus, culcată, îndoită, sub scări, în sicriu chiar, pe tocuri extrem de înalte, dansând tehno, „dormind” în cutii de carton și multe alte momente.
Ai cântat pe scene de renume, de la New York la Viena și, iar Chișinău…
Nu pot să fac diferența între ele, pentru mine e scumpă și o sală cu 100 de oameni și un teatru mare cu o acustică fenomenală. Dar iarăși, cred că anume scena teatrului de operă din Oslo m-a marcat, căci a fost prima din străinătate, după cea a operei din Chișinău. Una performantă, dotată tehnic, cu o acustică specială, cu backstage și stage enorme în care încap chiar și câteva mașini. Mi-a plăcut mult să cânt în teatrul La Monnaie din Bruxelles, cred că anume această sală o văd când închid ochii și mă gândesc, o sală superbă, cu adevărat.
Cum îți menții echilibrul între viața profesională și personală, având în vedere programul intens și călătoriile frecvente?
Sunt o fire sensibilă și cred că melancolia poate fi atrăgătoare, însă, cu măsură. Deci, echilibrul între viața personală și profesională este esențial – întâi de toate, încerc să-mi fac timp exclusiv pentru mine, să-mi ofer tot felul de bucurii mărunte – de la o dimineață mai lungă în pijama, la o carte bună, un prânz gătit de mine sau o vizită la teatru și atunci când sunt acasă, și atunci când călătoresc și lucrez. Nu încerc să mă contopesc și nici să mă refugiez. Viața mea profesională îmi accentuează viața mea personală și invers. Dar da, deseori ritmul meu este alert și s-a întâmplat să fac câte opt zboruri în câteva zile. Am marea fericire să fac ce îmi place.
Tu mereu în deplasări, soțul la fel. Cum temperați dorurile și plecările în colțuri diferite ale lumii?
De-a lungul anilor, am învățat împreună că orice „creație” se compune din goluri și plinuri. Acționăm, atunci când putem fi împreună, ca să suplinim timpul și lipsa. Indiferent cum și când – vorbim permanent, noroc de internet, video, poze, care ne ajută să nu simțim distanța. Orarul repetițiilor este adesea mult prea extins, de la zece dimineața până seara târziu și înțeleg că, chiar dacă eram în același loc, nu aș fi putut fi tare generoasă la capitolul timp și atenție. Dar îi mulțumesc că suntem alături, dincolo de kilometri. Asta se întâmplă când fericirea celui drag e o prioritate.
Și totuși, care este cea mai mare provocare a unei cariere de soprană pe plan internațional?
Fiind freelancer, nu sunt afiliată unui teatru, deci mereu îmi schimb locația. Nu este vorba doar de călătorii, dar și de acomodare, climă, mâncare, stil de viață, apartamente noi, hoteluri, zboruri pierdute, negocieri și interacțiuni de tot felul. Urăsc să-mi fac valizele, deși le organizez destul de repede. Dintr-o parte, pare foarte interesant, oameni și locuri noi, comunicare și tempou departe de cel de rutină. Dar, la rece, înțelegi cât este de complicat și ce abilități necesită. Cariera aceasta e o călătorie minunată, dar pentru care trebuie să te înarmezi cu răbdare, ambiție, sănătate de fier și nu în ultimul rând… o pernă bună.
Ai vreun ritual sau obicei înainte de a urca pe scenă pentru a-ți găsi concentrarea și inspirația?
Da, în primul rând încerc să vin un pic mai devreme la teatru, înainte de ora prestabilită pentru machiaj. Îmi aranjez rând pe rând pe măsuța din cabină tot ce am nevoie pentru mine, fac și puțină aromaterapie, cu ulei de lămâie și tămâie, exact pentru concentrare și inspirație. În toate călătoriile mele și la toate spectacolele am cu mine Psaltirea. Citesc din ea, aleatoriu, câte o catismă și simt că îmi face bine. Imediat cum machiajul e gata, pot să îmbrac costumul parțial sau în întregime, dar numaidecât încălțămintea, și merg în scenă, de obicei, cam cu 30 minute înainte de început. Îmi fac pașii, desenez ruta de unde și încotro merg. Verific recuzita. Apoi merg în cabină și trec cu ochii tot textul, tot ce am de cântat până la pauză. Și când sunt gata total să ies, o sun scurt pe mama, ca să mă binecuvânteze și să-mi ureze succes!
Ce îți dorești cel mai mult și poate așteptarea este lungă?
Uneori aș opri lumea-n loc, căci îmi pare că timpul zboară prea repede. Nu am observat cum au trecut acești zece ani de carieră, totuși ani lungi, frumoși, captivanți. Îmi doresc sănătate pentru mine și cei dragi. Iar pentru visul cel mare, de a deveni mamă – sunt sigură că Dumnezeu va rândui momentul potrivit.
Interviu: Zina Bivol
Foto: Arhiva personală