Scriitoare, poetă și jurnalistă de investigație, traducătoare și editoare
Născută pe 30 iunie 1955 la Lencauți, Ocnița
Studii: Institutul pedagogic Alecu Russo din Bălți, facultatea de litere
Este una dintre vocile rare ale literaturii care scriu din experiență trăită. Autoare a peste 15 cărți, între care romane devenite repere pentru literatura contemporană, Olga Căpățînă a transformat trauma războiului în literatură artistică și memoria în conștiință colectivă. Dincolo de scris, creatoarea stabilită la Paris, susține activ autorii din diaspora și creează punți culturale între spații. În 2025, și-a marcat cei 70 de ani printr-un eveniment al cărților la Biblioteca Națională a Republicii Moldova.
Am iubit cărțile, o altă pasiune nu am avut în viața asta. Poate doar copiii mi i-am iubit mai puternic. Dar copii cresc, pleacă, iar cărțile rămân. După două războaie am hotărât să scriu nu poezie, nu documentare, să scriu ficțiune, pentru că ajunge mai ușor la sufletul și mintea omului. Când citești o carte documentară, în care istoricul muncește mult, pentru a dezvălui un adevăr, oamenii se gândesc – ei, fiecare schimbă istoria, tractează faptele așa cum vrea. Un roman e altceva, pe un autor de romane îl crezi mai ușor, dacă acel autor știe cum să scrie acel adevăr.
Războiul din Afganistan m-a schimbat cel mai mult. Am devenit alt om. Eram prea credulă, prea corectă pentru lumea aceea. Războiul nu m-a frânt, m-a făcut mai puternică și mi-a arătat că nu tot ce scrie în cărți e adevărat. Al doilea război m-a dat de pământ, m-a făcut praf, iar ani la rând m-am adunat fir cu fir. Atunci am decis să scriu adevărul meu – despre război, despre oameni, despre dragoste.
Am scris multe versuri când am venit de la război – patriotice, dureroase. Sunt cântate. Aceasta este cea mai înaltă fază a unei poezii – când este cântată. Poeziile mele sunt cântate de Tania Turtureanu, Valy Boghean, le-a cântat Silvia Grigore și Margareta Ivanuși… Pentru copii am scris cărți când nepoții mei erau mici. Le scriam povești și versuri. Acum au crescut… Iar eu am îmbătrânit pentru a scrie poezie.
Țin mult la romanul „Vreau acasă”, cu toate că cel mai citit este Dobrenii, 4 ediții – București, Iași, Chișinău, Paris… Mireasa din Kabul e primul roman și-mi este drag sufletului. Margareta, adică mireasa din Kabul, este prima eroină pe care am transformat-o așa cum mi-a plăcut mie. Paris cu gust de caramelă sărată mi-a dus numele în Franța, Ucraina, Italia, Spania – cum să nu-l iubesc? Mintea satului cea de pe urmă este romanul în care am povestit tot ce s-a întâmplat în satul meu timp de o viață de om. Poveste cu patru neveste e o poveste începută pe timpurile lui Brejnev, se termină la Bucea… Toate mi-s dragi, pentru că nu am mințit nici într-un roman. Am schimbat oamenii spre bine la sfârșit de roman. În toate romanele am prefăcut răul spre bine și am adăugat raze de soare.
Anume literatura, muzica, arta și ar putea schimba lumea, a le întări memoria, a crește aripi oamenilor. Nu chiciurile și violența, nu romanele presărate cu sudălmi, înjurături și răutate. Dar literatura bună. A scris cineva despre războiul din Transnistria așa cum a fost el în afară de mine? Poate au amintit de război într-o povestire sau alta. Vlad Grecu a scris, dar nu ficțiune. Despre Afganistan nici nu vorbesc – doar istoricii. Și bine că nu au scris, pentru a descrie într-un roman războiul, trebuie să mergi la război, nu să descrii ce ai văzut la televizor. Trebuie să simți acea frică când ești bombardat sau înconjurat de dușmani. Este mult de spus, nu se poate într-un singur interviu de povestit despre un război.
La Ambasada Moldovei din Paris am lansat Arca lui Goma și a fost doamna dr. Aliona Grati. Într-o sală arhiplină de oameni curioși, care nu se dădeau plecați acasă după o zi de muncă, lacomi de informație. La întâlnirea cu Claudia Partole au venit moldovenii noștri, care muncesc la greu o zi întreagă. Nicolae Rusu, Vlad Grecu, Vera Catan… E de povestit despre aceste întâlniri. Eu am fost întâlnită cu brațe de flori la Paris, Verona, Trani, București, dar la Chișinău să vă povestesc de cititorii mei… Deci se citesc cărțile. Și îi îmbărbătez pe oameni să scrie, pun umărul la publicare de cărți, ajut pe cei tineri, le traduc în franceză cărțile, le organizez lansări. Cărțile se citesc, eu știu.
Am decis să scriu adevărul meu – despre război, despre oameni, despre dragoste.
Interviu: Doina Muntean, Foto: arhiva personală
Olga Căpățînă