Timpurile de mai ieri și-au schimbat formatul, dar, de sărbători, visele designerului Oxana Munteanu se adună tot lângă brad. Prin oglinda iernilor de acasă, povestește amintiri, în timp ce broderiile de la bunica respiră emoţie în colecţiile sale de rochii unicat Kasandruţa.
Suntem 5 fete în familie, nu eram alintate cu daruri, în schimb cel mai frumos cadou de Crăciun era însăși bradul, pe care îl aducea tata din pădure. Îl alegea înalt până în pod, iar apoi îl instala într-o cameră mai răcoroasă. Pentru decorarea lui aveam un singur set de jucării din sticlă, vreo 12 la număr, pe care mama le păstra ca pe ochii din cap, (iar dacă se strica vreo una, mama ne făcea coroniţă în cap pentru Anul Nou la școală). În rest, bradul era împodobit cu covrigi și bomboane, moment de care aveam grijă eu și surorile mele. Cea mai vie amintire vizuală și olfactivă o am de la acest proces magic pe care părinţii îl creau cu mare grijă, ca să ne impresioneze.
Tata instala bradul, legându-l cu o funie ca să-i ţină coroana, și doar după asta ne chema lângă el și-l dezlega, îndemnându-ne să inhalăm aroma pomului minunat. Apoi începea forfota împodobitului. De jucăriile din sticlă era responsabilă mama, căci noi uneori le strângeam intenţionat ca să avem și coroane. (zâmbește)
Pe final, cea mai mică soră era ridicată în braţe de tata ca să pună steluţa în vârful bradului, unicul obiect care îl lumina. Aceste clipe păstrau toată magia sărbătorilor de iarnă.
Era o tradiţie și un moment tare așteptat de mine tot anul, pe care am preluat-o și în familia mea. Ţinem mult la atmosfera și căldura spirituală a acestor zile.
Nu am fost tare încântată să merg la săniuș. Îmi plăcea să ne jucăm la noi pe uliţă cu ceilalţi copii. Făceam baricade și ne bulgăream cu zăpadă ca într-un război al iernii, iar în loc de scut aduceam de acasă câte un capac mare și bătălia era câștigată. Mama știa că dacă lipsește ceva de acasă, foarte curând o să găsim, era important să facă ședinţă cu fetele ei.
Nu știu dacă ceea în ce credeam eu era moș Crăciun. Părinţii nu prea ne-au educat în stilul de a crede în povești. Tata zicea că trebuie să muncești ca să obţii ceva. Însă eu îmi amintesc cum intram pe furiș în camera unde era instalat bradul, care era luminat puţin de steluţa din vârf, acolo mă întâlnea o lumină difuză și, atunci când închideam ochii, visam la tot felul de lucruri minunate. Și apropo, multe din ele s-au îndeplinit, visam cu adevărat cu ochii deschiși.
Am prins și vremea colindelor. Mergeam cu toţi copiii din mahala și colindam tot satul în lung și-n lat. Apoi, când am crescut mai măricei, mergeam și cu Malanca, ne deghizam și ne distram de mai mare dragul. Pe la fiecare casă primeam colaci, dulciuri și bani, iar după ne adunam ca să facem parte dreaptă la toată echipa.
Copiii noștri sunt mai răsfăţaţi un pic decât noi în copilărie, dar încercăm totuși să punem accent pe emoţii și bucurii mărunte. Să le arătăm magia Crăciunului prin momentele de a fi cu toţii grămăjoară și de a crea cadouri unul altuia, să decorăm casa împreună și să cinăm ca în familie.
Vreau ca momentele de azi să rămână poveste pentru zilele de mâine. Vreau să punem preţ întotdeauna pe detaliile mici din casa noastră, acolo unde de sărbători păstrăm lumina și dragostea.
Eu și astăzi mai păstrez din acele emoţii pe care le aveam eu cu mine însămi lângă brad, seara în semiîntuneric, privind umbrele jucăriilor și imaginându-mi povești… Și acum visez lângă brad, știu că toate gândurile mele într-o zi vor deveni realitate.
Rochiile Kasandruţa sunt un vis al maturităţii, atunci când am realizat că vreau să readuc acele broderii, acele croșete perfect împletite cu zilele de azi.
Iernile din copilăria mea erau altfel. Îmi plăceau pentru zăpada pufoasă și fulgii cât nasturii de mari. Cel mai mult le așteptam pentru pomul de Crăciun, iar de Anul Nou îmi puneam sub brad toate dorinţele.
Acum iernile sunt mai triste și sărace fără multă zăpadă, dar, totuși, de Crăciun cu toţii trăim în povești create de noi înșine!