Dincolo de graba ce ia locul liniștii și ecranele ce înlocuiesc prea des paginile, Gabriela Gutiera Moldovan a ales să scrie povești care rămân. Cărți cu mesaje educative, cu duioșie, cu înțelepciune pe înțelesul și plăcerea copiilor de orice vârstă. Pentru autoare, literatura pentru copii nu este doar un gen, ci o misiune: aceea de a cultiva empatia, curajul și bunătatea prin cuvinte atent alese.
Gabriela Gutiera Moldovan a reușit să transforme cuvintele în oglindă și sprijin pentru sufletul copilului, iar acum le cernem într-un interviu despre cum se nasc poveștile cu sens, de ce contează ce le citim celor mici și cum putem, prin lectură, să-i învățăm să iubească lumea – și pe ei înșiși.
Interviu de Doina Muntean
Foto: Roman Friptuleac
În mai puțin de doi ani, Gabriela Gutiera Moldovan a publicat 25 de cărți, dintre care 22 dedicate copiilor: Alfabețica; Visul lui Bob; Oxy și Aron învață indicatoarele; Furnicuța prin anotimpuri; Ariciul, Copacul și Ploița; Bursucul și Izvorul; Crăciunul vine la toți; Lumina din tine; Prin pădure la ciuperci; Culorile casei noastre; Chimia din bucătărie; Marea Baltă; Școala din pietre; Vulpea cea umilă; Cumințica vrea mâncare; Puișorii colorați; Creatorul de vise; Noapte bună, buburuze; Carapac: Familia lui An și Bob la Paris.
Creațiile sale literare pentru copii au fost publicate în antologii din România, Spania și Republica Moldova, iar munca sa a fost recunoscută prin numeroase premii internaționale, inclusiv pentru contribuția în literatura pentru cei mici.
Printre distincțiile obținute pentru cărțile pentru copii, se regăsesc: Premiul I la categoria povești pentru copii pentru cartea „Carapac”, în cadrul Festivalului de Arte 4Arts; Premiul I special la categoria poezii pentru copii, acordat de același juriu; Premiul pentru Literatură pentru copii, oferit de prestigioasa revistă Spania Literară.
Cum a început pentru dumneavoastră drumul în literatura pentru copii? Ce v-a inspirat să scrieți pentru cei mici?
Pot să zic că din iubire și din lipsă. Am crescut fără tată, într-o copilărie plină de dorințe neîmplinite, dar cu multă imaginație. Mai târziu, devenind mamă, am simțit nevoia să spun povești care nu doar să distreze, ci să îmbrățișeze, să explice. Am lucrat mulți ani în preajma copiilor – ca ajutor de educatoare, librar, apoi ca lector, procuror, avocat și întotdeauna am simțit cât de mult au nevoie cei mici să comunice maturii pe înțelesul lor, iar limbajul copilăriei sunt poveștile. Așa am început.
M-au inspirat chiar ei – copiii. Felul în care pun întrebări, cum privesc lumea, cum se tem, cum visează. Eu am adunat acele trăiri și le-am transformat în pagini cu sens. Scrisul pentru copii nu este un refugiu, ci o misiune. Îmi place să spun că nu scriu despre copilărie, ci pentru ea – ca să rămână, curată și înțeleasă.
Misiunea mea literară
Să spun povești care mângâie, trezesc și apropie.
Să vorbesc copiilor pe limba lor.
Să dau glas tăcerilor.
Să arăt că literatura nu are nevoie de lux, ci de suflet.
Care este prima poveste pe care ați scris-o și ce o face specială pentru dumneavoastră?
„Furnicuța prin anotimpuri”. Totul a pornit dintr-un moment absolut simplu. Nepoțica mea Mia a văzut o furnicuță care ieșea dintr-o crăpătură a casei, iar eu, reflex, am spus: „Trebuie să dăm cu insecticid.” Atunci ea a început să plângă și m-a întrebat: „Ce rău ți-a făcut furnicuța? Dacă e mamă și o așteaptă copiii? Îți închipui ce o să simtă ei când nu se va întoarce mama? Sau dacă furnicuța e copil și o așteaptă mama acasă? Îți închipui cum ar fi să nu-i vină copilul?” Acea întrebare m-a dezarmat. Nu aveam un răspuns pentru ea.
Dar știam că trebuie să fac ceva cu acea emoție. Așa s-a născut „Furnicuța prin anotimpuri” – o poveste despre familia furnicilor, despre empatie și despre cât de ușor uităm că fiecare ființă, oricât de mică, are o lume a ei.
Această poveste mi-a arătat că literatura pentru copii nu trebuie să inventeze miracole, ci să le observe în realitatea de zi cu zi. Copiii știu să vadă ce noi, adulții, am uitat.
Ce înseamnă, în opinia dumneavoastră, o carte bună pentru copii?
Cea care este, pe înțelesul lor, fără a-i subestima. E o carte care, îi plimbă printr-o poveste în care se oglindesc, care le iscă întrebări și le oferă răspunsuri. Copiii simt falsul, detectează moralizările goale și se plictisesc repede de cuvinte reci. Dar când găsesc într-o carte personaje vii, emoții reale și povești care seamănă cu viața lor, se conectează profund. O astfel de carte nu este doar citită. Este trăită. Și mai cred că o carte bună pentru copii trebuie să le lase ceva pentru azi, dar și pentru mâine – o învățătură, care nu le dă pace, un gând frumos cu care să adoarmă.
Cât de important este ca o carte pentru copii să conțină un mesaj educativ sau de formare emoțională?
Este foarte important, dar mesajul nu trebuie să fie bătut în cuie, nici pus cu forța. Copiii nu au nevoie de predici. Au nevoie de povești care să-i atingă, care să le vorbească pe limba lor și care să îi ajute, ușor și natural, să se descopere și să înțeleagă lumea.
Un mesaj educativ sau de formare emoțională funcționează doar dacă este bine integrat în poveste. Nu trebuie să „țipe” din pagină. Eu cred că literatura pentru copii este una dintre cele mai eficiente forme de educație emoțională – tocmai pentru că, atunci când copilul se regăsește într-un personaj, el învață fără să-și dea seama că învață.
Aveți un personaj preferat dintre cele create de dumneavoastră? Ce legătură aparte aveți cu el?
Adevărul este că fiecare personaj a avut un punct de plecare, o emoție transformată în cuvânt, o parte din mine. Dar, dacă ar fi să aleg unul care mi-e cel mai aproape de suflet, aș spune fără ezitare: Mirela, din cartea Lumina din tine.
Mirela nu este doar un personaj. Este un nume real, o trimitere directă la fiica mea, o sursă profundă de inspirație. În carte, Mirela este copilul care descoperă că adevărata lumină nu vine din lucruri, din aplauze sau din exterior, ci din interiorul ei, din ceea ce este și simte.
Această carte este o declarație de dragoste pentru ea, dar și pentru toți copiii care au nevoie să li se amintească cât de valoroși sunt chiar și atunci când nu se simt „perfecți”. Prin Mirela am spus ce poate n-am reușit mereu să spun cu voce tare: „Ești suficientă. Ești lumină.”
Lumina din tine e o carte care m-a emoționat până la lacrimi chiar în timp ce o scriam. Mirela din pagină și Mirela din viața mea s-au contopit într-un personaj care va rămâne mereu acolo – în centrul literaturii mele, și în inima mea de mamă.
Există teme pe care le considerați insuficient abordate în literatura pentru copii și pe care încercați să le aduceți în poveștile dumneavoastră?
Da, cu siguranță. Cred că, uneori, literatura pentru copii se rezumă la povești frumoase, dar prea sigure, prea „curate”, în care totul e bine de la început și până la sfârșit. Eu simt nevoia să scriu și despre lucrurile care nu se văd, dar se simt: frica, rușinea, nesiguranța, pierderea, întrebările fără răspuns. Scriu despre copii care se simt diferiți, despre curajul de a spune nu, despre copilul care vrea să fie văzut, nu doar ascultat. Am adus în paginile mele teme precum responsabilitatea, empatia, încrederea în sine. Cred că literatura pentru copii trebuie să fie un loc sigur, dar nu fals.
Cum alegeți subiectele și valorile despre care scrieți?
Ele vin din viață. Din oameni. Din întâmplările din jur, dar pe care de multe ori alegem să nu le vedem. Fiind avocat, întâlnesc adesea în sala de judecată copii care nu ar trebui să fie acolo – copii victime, copii martori, copii care, din neștiință sau din lipsă de sprijin, ajung să fie chiar și inculpați. În spatele fiecărui dosar e o poveste, o durere, o lipsă. Iar aceste realități m-au făcut să înțeleg cât de important este să vorbim cu ei din timp, nu doar despre reguli, ci despre emoții, alegeri, consecințe.
Pe de altă parte, particip la întâlniri în școli și grădinițe, unde văd copii plini de curiozitate, de întrebări, de neliniști. Uneori, dintr-o simplă replică spusă de un copil se naște o poveste întreagă.
Cum reacționează copiii la poveștile dumneavoastră? Vă amintiți o reacție sau un mesaj care v-a emoționat profund?
Copiii sunt cei mai sinceri cititori. Ei nu aplaudă din politețe și nu zâmbesc de formă. Când le place o poveste, se vede în ochii lor. De aceea, pentru mine, fiecare întâlnire cu ei este o probă. Am avut bucuria de a merge prin școli, grădinițe, biblioteci și de a le citi chiar eu poveștile mele. Felul în care mă ascultă, cum râd, cum întreabă, toate aceste momente mă emoționează profund. Sunt gesturi mici care spun totul, mult mai mult decât orice premiu.
De multe ori, după lansări sau lecturi, părinții îmi trimit mesaje în care îmi spun că „copilul doarme cu cartea sub pernă”, sau că „a cerut să o citim încă o dată înainte de culcare.” Sunt mesaje care mă opresc în loc și îmi confirmă că sunt pe drumul bun.
Dar poate cel mai frumos răspuns vine din postările pline de zâmbete, cu poze reale, sincere, pe care le public după fiecare întâlnire. Nu am nevoie de multe cuvinte, pentru că privirile lor spun totul. Acolo e răspunsul la întrebarea: „Pentru cine scriu?”
Care a fost cea mai specială lansare de carte într-o școală, sau cele mai memorabile momente din mai multe asemenea evenimente?
Toate lansările din școli sunt speciale pentru mine. Fiecare copil aduce cu el o energie unică, o curiozitate, o întrebare neașteptată, o emoție care mă atinge. Nu există întâlnire fără să plec de acolo mai bogată sufletește. Dar există un moment pe care știu că nu-l voi uita niciodată.
La finalul unei întâlniri într-o școală, după ce citisem și vorbisem cu copiii, o fetiță s-a apropiat de mine și m-a întrebat: „Ați putea să scrieți o poveste care să se numească Când vine tata?” Am simțit un nod în gât. În acea întrebare era o întreagă poveste nespusă. Nu mi-a dat explicații. Nici nu era nevoie. Durerea ei era toată acolo, în titlul pe care mi l-a oferit – ca o rugăminte, ca un strigăt. A fost un moment în care am înțeles, încă o dată, că literatura pentru copii nu e despre povești frumoase doar ca să-i facă să zâmbească, ci și despre se simți înțeleși, văzuți, ascultați. De atunci, port în inimă acel titlu. Și voi scrie acea poveste. Nu doar pentru ea, ci pentru toți copiii care așteaptă.
Cum ar trebui să fie, după părerea dumneavoastră, un adult care le citește copiilor? Ce contează mai mult: ce citim sau cum citim?
Un adult care le citește copiilor nu trebuie să fie un actor sau un pedagog. Trebuie să fie prezent cu sufletul. Să lase deoparte graba, telefonul, gândurile. Să fie acolo, cu copilul și pentru copil. Pentru mine, cel mai important este să simțim copilul. Uneori are nevoie să râdă. Alteori are nevoie să înțeleagă frica, furia sau dorul. Adevărata artă a cititului e să simți de ce anume are nevoie copilul în acel moment – și să alegi povestea care răspunde acelei emoții. Cititul împreună este mai mult decât o activitate. Este o formă de iubire. De prezență. De vindecare.
Lectura este una dintre cele mai simple și, totodată, cele mai puternice forme de formare emoțională. Prin povești, copilul trăiește emoțiile altora, învață să vadă lumea din perspective diferite, să înțeleagă ce simte un personaj și, fără să-și dea seama, învață să simtă cu celălalt.
Într-o epocă dominată de tehnologie, cum credeți că putem menține vie dragostea pentru cărți în rândul celor mici?
Contrar a ceea ce se spune uneori, eu cred — și văd cu ochii mei — că dragostea pentru cărți este încă vie. Nici nu vă închipuiți cât de mult le iubesc! La întâlnirile mele din școli și grădinițe, văd cum le răsfoiesc cu grijă, cum le miros, cum le strâng la piept. Nu se joacă de dragul unei poze — chiar le trăiesc. Sigur, tehnologia e prezentă și inevitabilă. Dar cărțile au ceva ce ecranul nu va putea oferi niciodată: atingerea, răbdarea, intimitatea, timpul petrecut împreună cu un adult care citește, care explică, care se oprește și zâmbește. Meritul este, desigur, și al părinților, profesorilor și educatorilor, care cultivă această dragoste cu răbdare și devotament. Le sunt profund recunoscătoare. Ei sunt cei care pun cartea în mâna copilului și o transformă în ceva, prețios.
La ce proiect lucrați în prezent? Ce noutăți pregătiți pentru micii cititori și iubitorii de povești?
Tocmai am încheiat o etapă intensă și frumoasă, în care am finalizat un roman, o proză și o antologie de poezie. Dar sufletul meu se întoarce mereu la copii — pentru că acolo simt că poveștile au cea mai mare nevoie de a fi spuse.
În prezent, lucrez la o nouă carte pentru copii, care va cuprinde atât poezii, cât și povești inspirate din viață. Este o carte despre întrebări, despre așteptări, despre lucruri spuse și nespuse. Printre aceste povești se va regăsi și acea foarte specială pentru mine — „Când vine tata”. Această carte este mai mult decât un proiect editorial — este o continuare firească a drumului meu: de a scrie pentru copii povești. Povești care nu fug de emoții, ci le îmbrățișează.