Un an vizionar, pragmatic și exasperat. Un an, care prin natura sa încalcă granițele unui cosmos despotic și analfabet. Stelele n-au vindecat niciun suflet, nicio fărâmă de ploaie, niciun foc n-au stins. Un an în care s-a trăit un război anost și inefabil.
Un sfârșit de an frust și temător ne face mai răspicați în adevăruri. Un anotimp ruinat de răceli în care fiecare își caută leacul în paracetamolul semănat ca grâul pe câmpul de luptă.
Oare câtă bunătate ne-ar trebui ca să închidem rănile lăsate de bombele cu aripi, care planează ca vulturii prin cele mai deschise înalturi.
Un an de Ucraina. Un an de vise pline de pace. Un an de strângeri în brațe a celor care uită să respire când lacrimile ard fără foc.
Am îndesat atâtea cuvinte în fiecare zi, încât nici copacii nu se nasc atât de repede să le aștearnă cerneala. De atâtea ori s-a murit prin știrile de la televizor, că te miri de rezistența canalelor care nu fac infarct.
Amenințarea nu ne aparține. E prea târziu. Suntem o apă și un foc.
Ora cinci și șapte minute, de Dumitru Crudu, este romanul care ne învață să învingem frica de moarte. O proză despre antagonismul vieții, a realității în care ne-am trezit când Rusia lui Putin a pornit războiul cu Ucraina. Alexandru, un profesor de istorie, luptă pentru restituirea existenței sale, cu toată emoția și trăirea de sine până la moarte. În război viața e o absurditate. Cinismul lui surprinde atâtea fațete, încât te distruge pentru eternitate. Și totuși… Pacea se revendică doar atunci când tunurile tac, iar oamenii respiră a primăvară.
O carte nouă, un subiect arzător, și o mare dorință de pace.
Autoportet într-o oglindă spartă de Octavian Paler: „În acest autoportret îmi pun, mai explicit, o problemă mai veche. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul că am trait ușor somnabulic între realitate și vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea, cum înclin să văd, un destin, mă lovesc de alte întrebări. M-am înșelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecință a caracterului nostru?… Am încercat un răspuns, folosindu-mă de întâmplări împrăștiate, în parte, prin alte cărți ale mele… Trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găsești și azi, și mâine, și poimâine, aceleași lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleași. Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă…
Cred că aș putea să înșir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcție de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anoptimp, de pământ, de umbră, de înălțime, de gradul de umezeală, ori de uscăciune…
Ce se petrecea dincolo de hotarele satului, în istorie, cu excepția războaielor, când bărbații plecau pe front, iar femeile rămâneau să-i aștepte, se întâmpla parcă pe o altă planetă…” O altă planetă suntem noi, oamenii secolului XXI. În acest secol oamenii se nasc cu etichete. Etichete nu de alea care se lipesc pe diferite produse, ci tocmai etichete de oameni care schimbă planeta.
Mi-ar plăcea într-o bună zi să găsesc în cutia poștală o invitație. O carte cu timbru plătit care să mă invite în orașul din cutia albastră unde niciodată nimeni nu a folosit cuvântul război. Oare așa se poate?!
Pun Pariu că în anul 2023 se va citi mult. Mult de tot. Pentru că a citi e un exercițiu ce nu obosește niciodată.
Text: Viorica Nagacevschi