Antreprenoare, fondatoarea Impronta Venezia și RARO Venezia
Există femei care construiesc afaceri și femei care, odată cu ele, se reconstruiesc pe sine. Raisa Candu le-a făcut pe ambele. De la Impronta Venezia, proiectul născut din ambiția de a demonstra că poate, la RARO Venezia, construit dintr-o altă vârstă interioară, drumul ei vorbește despre muncă, vulnerabilitate, renunțări și despre clipa în care înțelegi că succesul nu mai merită dacă, pentru a-l păstra, ajungi să te pierzi pe tine.
Nu m-aș mai pierde pe mine pentru succes.
Multă vreme, am fost văzută prin ceea ce reușeam să construiesc: proiecte, echipe, locuri care poartă amprenta mea. Mai puțin s-a văzut femeia din spate. Sunt mult mai vulnerabilă decât las să se vadă. Sensibilitatea nu mi-a anulat forța. Au existat ani cu puțin somn, perioade grele și lucruri despre care am ales să nu vorbesc. Nu din rușine, ci pentru că unele povești își păstrează valoarea atunci când rămân intime.
La 19 ani am plecat în Italia, lăsând în Moldova familia și copilul. Munca a devenit, pentru mult timp, aproape toată viața mea. Impronta s-a născut în etapa în care trebuia să demonstrez că pot. A fost ambiție, sacrificiu și încăpățânarea de a merge înainte. Astăzi vorbesc despre Impronta ca despre „un al doilea copil”, o parte din istoria mea.
RARO vine din alt loc. Nu din nevoia de a face mai mult, ci din maturitate. Impronta a fost despre „pot”. RARO este despre „știu cine sunt și știu ce vreau să creez”. Între cele două proiecte sunt, de fapt, două versiuni ale mele ca femeie: una care lupta să fie validată și una care nu mai simte că trebuie să demonstreze nimănui nimic.
Noul capitol îl construiesc alături de Roman, omul cu care lucrez de mulți ani. Pentru mine, un parteneriat adevărat nu începe cu un contract, ci cu timpul: cu anii în care vezi cum reacționează celălalt când lucrurile merg bine și, mai ales, când merg greu. Eu vin cu atenția pentru detalii, imagine și experiența clientului; Roman, cu propria perspectivă. Nu suntem mereu de acord. Important este ca diferențele să nu devină personale, iar decizia finală să fie bună pentru business.
Pentru un om obișnuit să observe totul, așa cum sunt eu, delegarea nu a venit ușor. Pot intra într-un restaurant și văd imediat un detaliu pe lângă care alții ar trece. Dar am înțeles că un proiect nu crește dacă un singur om încearcă să facă totul. Încrederea în echipă a devenit o altă formă de maturitate.
Succesul unui restaurant nu începe cu decorul sau cu mesele pline. El stă în ceea ce nu vede clientul: curățenie, pregătire, organizare, oameni și orele de muncă de dinaintea primului oaspete și de după ultimul. Succesul unui restaurant se construiește în special atunci când nimeni nu te vede.
Relația mea cu succesul s-a schimbat. Dacă în urmă cu 15 ani puteam să muncesc până la epuizare și să-mi spun „mai rezist puțin”, astăzi există o limită peste care nu mai vreau să trec. Nu m-aș mai pierde pe mine pentru succes. Sacrificiul face parte din povestea mea, dar nu îl mai confund cu o condiție permanentă a reușitei.
Cel mai greu de reparat nu ar fi un restaurant gol, ci o viață plină în care nu mai există loc pentru mine. După ani în care am construit aproape fără oprire, încerc să învăț și să mă bucur de ceea ce am construit.
Perfecționismul a rămas. O parte vine din standardele profesionale ridicate, alta din teama de a nu dezamăgi și din vechiul reflex de a demonstra că pot. Doar că eu, cea de astăzi, îmi permit o concluzie pe care cea de la început poate nu și-ar fi permis-o: nu trebuie să fiu perfectă pentru a fi suficientă.
Iar când se închid ușile restaurantelor și nu mai sunt antreprenoarea care conduce, decide și rezolvă, rămân pur și simplu Raisa: sensibilă, emotivă, atașată de oameni, capabilă să plâng ușor și să am nevoie de liniște. Puterea mea nu vine din faptul că simt mai puțin. Dimpotrivă. Vine din faptul că am continuat, de atâtea ori, chiar și atunci când am simțit totul.
Interviu de Cristina Mihalachi, Foto: arhiva personală
#reinventare