Are o energie pură, motivație și o putere ce răstoarnă munții.
În mediul public și de business, puțini sunt cei care nu o cunosc. Ceilalți, majoritatea, îi pronunță cu drag numele cu alură diminutivă, savurează din comunicările îmbibate de umorul său fin și știu că pot miza pe profesionalismul său în calitate de Expert Comunicare Strategică și de Criză – unul dintre cei mai buni comunicatori de la noi. Liniștea de pe chipul ei nu seamănă deloc cu furtunile prin care a trecut și care au învățat-o să se bucure și să se iubească cu adevărat.
„Marea majoritate a deciziilor personale le iau intuitiv și cu inima.
Chiar dacă îmi strigă creierul în cap să fac altfel, inima bate cu pumnul în masă.” – asta este despre Steluța Andrei și gândurile ce curg în continuarea lecturii.
Text: Zina Bivol
Foto: Irina Coptu
Proiect foto: Diana Serejnicov
De pe polița cea mai de sus
Copilăria mea a fost una tare frumoasă pentru că am avut părinții alături. Și pe sor-mea. Am avut libertatea să încerc orice, să fac orice, să greșesc, apoi să greșesc din nou, mai bine.
Am fost o anarhistă, o ambițioasă și o încăpățânată. Deloc un cadou pentru părinți, deși păpicul spunea că m-au cumpărat de la un magazin scump din Moscova (el lucra acolo pe vremea aceea) și m-a luat de pe polița cea mai de sus – „marfă” deosebită. (zâmbește). Sunt o norocoasă că din acel magazin m-a cumpărat anume familia mea, neamul meu.
Satul este locul sufletului meu. Viața la sat mă atrage ca un magnet până în prezent. Eu am nevoie de Răut și Nistru, de aer, de păduri, câmpuri, de întinderile țării noastre frumoase. Ele toate mă încarcă cu energia atât de necesară. Am nevoie de oamenii noștri, sinceri și adevărați. Satul este refugiul meu și „priza” mea pentru recharge.
Păpicul a făcut de toate la viața lui. A fost cineast, jurnalist, scriitor, redactor-șef la Moldova-Film, apoi la Moldova Suverană și multe altele. A fost un lider. Și un Om extrem de bun, cu un simț fin al umorului. De la păpicu am moștenit o bună parte din temperament și caracter.
Mămica a muncit o viață învățător. Întâi de fizică și matematică, apoi de clase primare. Nu știu cum i-a reușit să predea zeci de ani la rând. De unde poate lua un om atâta răbdare? De la mămica am învățat și încă învăț înțelepciune, ordine în toate, inclusiv în cap și viață, și să-mi ascult corpul, să am încredere în el.
N-au fost vremuri ușoare în copilăria mea. Deloc. Dar mi-au întărit respectul și recunoștința pentru părinții mei. În clasa a IV-a mămica n-a avut cu ce să mă îmbrace la matineu. Avea o perdea nouă undeva în dulap și mult argint. A rugat o croitoreasă să-mi facă rochia. O țin minte până acum. Apoi am purtat hainele lu sor-mea la școală, ea fiind cu opt ani mai mare. S-a întâmplat să sufăr, dar sor-mea îmi tot repeta să învăț și să-mi caut de treabă, că va veni și timpul meu.
Va veni și timpul meu
Primul shopping de peste hotare, pe banii mei, mi-a rezolvat, odată și pentru totdeauna, orice frustrări legate de haine. Am revenit acasă cu șase geamantane pline. De atunci nu petrec în magazine mai mult decât 1-2 ore, în care merg țintit să iau ceea de ce am nevoie.
Sunt foarte conservatoare într-o privință. Dacă am găsit ceva ce simt că e „al meu”, nu mă convingi să încerc și altceva. Am avut doar două parfumuri în viață. Primul a fost Hugo Boss clasic, roșu, acum e Cerutti 1881 – un parfum deloc scump, dar care, pe pielea mea devine una cu mine. Am găsit acum vreo 14 ani vopseaua „mea” de păr. Și a rămas neschimbată până acum. Așa e și cu oamenii din viața mea. Odată găsiți, rămân „acolo”.
Păpicul a avut tot timpul funcții înalte de răspundere, cu acces la resurse de orice fel. Totuși, nu le-a folosit și nu ne-a permis să le folosim în scopuri personale. Am învățat, cu sor-mea, să muncim și să ne construim singure, pas cu pas – viața. Când era întrebat de ce nu comandă să-i aducă mobilă acasă fără să stea cu toții la rând, el răspundea: „Știți? Eu vreau să dorm liniștit, iar dacă noaptea sau dimineața devreme va bate cineva la ușă – nu vreau să fug spre geam ca să sar, ci vreau să pot merge liniștit, înjurând, să întreb cine e și de ce mă deranjează”. Asta mi-a rămas în sânge.
Mi-a rămas în sânge
Scorpionul din mine s-a cumințit odată cu trecerea anilor. Totuși, de fiecare dată când spun ce zodie sunt, prietenii sau cunoscuții oftează a condamnare. Am început să mă obișnuiesc cu asta (zâmbește). Scorpionul din mine este echilibrat, calculat și atent la cele mai mici detalii în meserie și plin de emoții în afara acesteia. Cred că sunt, zi de zi, doi poli.
Am fost un copil olimpic. Am muncit și învățat tare mult la materiile care îmi plăceau (limba română, franceză, biologie, etc.) și am acordat mai puțin timp celor pentru care nu aveam destul talent. Și bine am făcut. Cred că ăsta este secretul. Anume ăsta. Să găsești ce îți place și să faci ce îți place.
Am ajuns la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării pentru că păpicul nu mi-a permis să mă fac neurochirurg, să dau la medicină. Într-o seară, la bucătărie, el a bătut cu pumnul în masă. Atunci eu am zis: „Așa, bine. Nu intru unde vreau eu – nu dau actele nicăieri. Simplu.” Și am mers cu mămica la Sovata în vacanță. Doar că aici a intervenit sor-mea, care era lector anume la FJȘC pe atunci. A „informat-o” telefonic pe mămica că n-ar strica să mă facă pachet și să mă expedieze în aceeași noapte spre Chișinău, că rămâneam fără studii. (Nu mare tragedie din perspectiva mea). Apoi, ca să se asigure că nu fac de capul meu până la final, a mers cu mine să depun actele.
Totuși, trebuie să recunosc că jurnalismul nu a fost doar o întâmplare. Aveam deja până la facultate șapte ani de radio, vreo trei ani de televiziune și scrisesem prin toate ziarele posibile și imposibile la vremea aia.
Odată cu facultatea am început lucrul cu cărticică de muncă la Moldpres – șansa vieții mele, muncind alături de jurnaliști și redactori de mare calibru – am învățat jurnalism adevărat. Apoi, ușor, a venit comunicarea – pasiunea mea.
Comunicarea – pasiunea mea
Decizia de a face un master în drept o datorez Președintei Curții Supreme de Justiție, Valeria Șterbeț, care m-a luat în funcția de purtător de cuvânt la 19 ani. Am învățat de la ea disciplină, responsabilitate, seriozitate și loialitate categorică – bazele meseriei mele de acum.
Mă reinventez continuu. Am înțeles, cu timpul, că dacă n-o fac eu de bunăvoie, mă „reinventează” Universul mai cu de-a sila. Și mă las dusă de val. Marea majoritate a deciziilor personale le iau intuitiv și cu inima. Chiar dacă îmi strigă creierul în cap să fac altfel, inima bate cu pumnul în masă. Ca păpicu.
În iată mulți ani de meserie, încă n-am reușit să explic printr-o frază cu ce mă ocup eu. Ce Dumnezeu e și „comunicarea asta”. Pentru că este despre tot grămăjoară și despre fiecare detaliu în parte. În spatele marilor companii, marilor procese, marilor oameni de afaceri, marilor politicieni – stăm noi, o armată de specialiști în comunicare, care le spunem ce să facă și cum să facă. Ei cum armată, așa… un regiment… că suntem nu mulți acei bătrâni în meserie. Puțini, dar buni.
Am acceptat să predau la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării pentru că îmi doresc să înțeleagă studenții și viitorii studenți – cât de frumos este să faci comunicare. Ce frumoasă și interesantă meserie avem!
Cea mai mare problemă pentru domeniul nostru este să nu fim ascultați. Eu nu muncesc cu șefi care nu ascultă și nu aud ce spun eu. De ce? În momente de criză și maximă presiune – șeful și echipa trebuie să aibă încredere și să ne lase să muncim. Dacă nu au încredere – ne dau afară și iau pe altul, dar nu merg înainte „cum o fi”. La un moment dat, într-o criză, a trebuit să iau o decizie și să o implementez în timp ce jurnaliștii au urcat exact patru etaje cu ascensorul. Fără încrederea deplină a șefului – n-aș fi reușit.
Scorpionul din mine este echilibrat, calculat și atent la cele mai mici detalii în meserie și plin de emoții în afara acesteia. Cred că sunt, zi de zi, doi poli.
Am fost nevoită cândva să aleg între imaginea instituției și bătăi cu pietre în ea – și viitorul unei familii, care tocmai își pierduse copilașul de un an și un pic. Dacă aș fi ieșit să dau declarații despre situația de fapt, familia nu s-ar mai fi putut întoarce în sat și ar fi fost judecată și condamnată public, pentru că suntem buni la asta. Dar m-am gândit – ce condamnare poate fi mai mare pentru o mamă, decât pierderea copilului?! Și am tăcut câteva zile până au uitat jurnaliștii de noi. Am ales să fim oameni.
Am ales să fim oameni
Concurența e o boală. Eu așa o încadrez. Concurența mănâncă bucuria de a munci și sădește în noi frica, ne limitează. Am avut multe situații în care mi s-a spus: „Vai, am văzut cum ai muncit cu X și Y, am văzut cum ai construit imaginea, comunicarea. Cum l-ai construit. Vreau și eu să fiu exact așa.”
Asta e o nebunie! Cum să-și imagineze cineva că poate fi o versiune identică sau mai bună a mea, de exemplu? Pentru ce și-ar dori așa ceva? De ce să nu fie El, adevărat, cu propriile calități? Despre asta e „comunicarea” – descoperim partea cea mai strălucitoare a unui om sau a unei companii și o punem în valoare.
„Cum așa, tu povestești altora secretele meseriei tale? Dacă o să ți-o fure și o să fie mai buni?” Serios? E posibil să „fure” cineva experiența de vreo 19 ani în meserie? În orice meserie? E posibil să fure experiența de viață? Să fure greșelile și greblele? Eu nu cred în concurență și n-am concurenți. Cred că am colegi de breaslă, pe mulți dintre care îi cunosc în muncă, știu ce pot și îi recomand peste tot cu drag și plăcere. Avem cu toții un loc sub soare.
„Doamne ferește să-ți aduci femeia în starea în care să îl citească pe Labkovschi”, spunea un banc. Da nu-i el chiar atât de rău. Are câteva reguli, de care mă țin maxim posibil. Trei dintre cele șase ale lui. Și sună așa: „1. Fă ce vrei. 2. Nu fă ce nu vrei 3. Spune imediat dacă nu ți-a convenit ceva”. Eu așa trăiesc – fac ce vreau, nu fac ce nu vreau și, exact precum mi-a spus sor-mea acu mulți ani – îmi caut de treaba mea fără să mă uit în jur.
Cu Mihai, fostul soț, a fost chimie curată. Eu de fapt doar așa funcționez. Merg acolo unde se duce inima. Da inima mea tare greu și rar alege încotro să se ducă. Și e frumos așa. Aveam 17 ani împliniți, el – 25. Ne-am îndrăgostit, am făcut nuntă, am născut un copil. Noi am crescut împreună de fapt.
Cum se întâmplă că dintr-o dragoste frumoasă au rămas doar amintirile și un copil minunat? Dumnezeu știe cum se întâmplă. Și tot El știe de ce. Eu am deplină încredere în deciziile Lui. Nu întotdeauna le înțeleg, dar încredere am.
Divorțurile sunt foarte dure pentru copii, ei suferă cel mai mult și în timp și după. Noi am divorțat frumos și liniștit. Nu am expus copilul scandalurilor și nu ne-am tras de păr în fața ei. Am fost ambii înțelepți și am pus interesele ei mai presus de orice. Nici nu aveam cum altfel. Nu am transformat dragostea ceea a noastră în ură, am transformat-o în prietenie și sunt tare mândră de noi. Îi urez din tot sufletul fericire și împlinire, exact cum îmi doresc și mie.
Am avut câteva mari încercări ale vieții, prin care am trecut foarte greu. Dar care m-au învățat lecțiile cele mai valoroase de până acum. Una m-a apropiat de Dumnezeu. Simt că El nu mă scapă din vedere. Probabil pentru că îmi știe potențialul de a o lua prin arătură. Și mai bine previne, decât să rezolve. (zâmbește)
A doua mare lecție m-a apropiat de mine. Sună așa ciudat și deja atât de ieftin „iubește-te”, „ascultă-te”, „ai grijă de tine”, dar e atât de adevărat și important. Cel mai important pentru mine este să pot fi adevărată.
Să pot fi adevărată
„Tu ești prea puternică pentru mine”, am auzit de mai multe ori în viață. Dar am înțeles că asta nu este despre mine, ci despre celălalt. Nu trebuie să fiu eu slabă, pentru ca cineva să se simtă puternic. Deși am încercat. Am încercat la un moment dat să fiu altfel decât sunt, să mă fac plăcută într-un mod anume. Și am înțeles că este calea sigură, lentă, spre boală și moarte – întâi psihică, apoi fizică.
Știu ce înseamnă violență. Nu doar fizică, cu geamuri de la mașină și uși din casă sparte, pe care ne-o imaginăm clar cu toții, dar acea psihică. Poți distruge un om nu cu pumnii, dar prin vorbe sau, din contra, ignoranță. Poți ignora un om drept pedeapsă. Este cea mai dură pedeapsă posibilă, este distructivă mai ales când e aplicată în cuplu.
Spunea mămica acum ceva timp că nu e sigură de ce se întâmplă în viața mea în acest moment. Dacă sunt serios cu cineva. Că regretă divorțul meu și alte evenimente multe și diferite care mi s-au întâmplat. Că poate dacă alegeam sau se întâmpla altfel – acum era mai bine (din perspectiva ei). M-am uitat la ea și am întrebat-o: „Mămică, uită-te atent la mine, arăt eu a femeie nefericită? Sau a om nefericit?” Mămica a zis: „Sigur că nu!” Și i-am răspuns: „Înseamnă că totul e bine, exact așa cum a ajuns să fie acum, nu? Când o să arăt nefericită sau n-o să mai fiu eu, cea adevărată – atunci să îți faci griji.”
Nimic nu-i întâmplător. Îmi urmăresc viața ca pe o carte, capitol cu capitol. Cu bucurie și mirare. Oare ce va fi în capitolul următor? Ce-o să mai fac? Ce-o să mai învăț? Unde o să mă ducă viața?
Unde o să mă ducă viața?
Nu păstrez veselă de sărbătoare, lenjerie de sărbătoare și pantofi de sărbătoare. Sărbătoarea mea e azi. În toate.
Nu mi-a fost niciodată greu să iau decizii. Pentru că procesul meu e lung până acolo. Nu „mă gândesc” la ce să fac, dar încerc să „simt”. Pur și simplu las creierul și corpul să muncească. Odată ce am simțit ce trebuie să fac – nu mai am la ce mă gândi. Știu că m-am ascultat și merg doar înainte.
Nu am niciun regret din trecut. Dacă ar fi cazul să-mi iau viața de la capăt – aș trăi-o exact la fel, pentru că, în mare parte, am făcut doar ce m-a dus pe mine capul și ce am vrut eu. Am multe lecții învățate, asta așa este. Dureroase lecții. Dar toate ele m-au adus la cum sunt astăzi și cine sunt astăzi. Și astăzi eu sunt în cea mai bună formă a mea. Mâine? Mâine voi fi și mai bună.
Pierderea păpicului m-a întors pe dos. Vreo doi ani, sau chiar trei, n-am fost „eu”, deși cei care îmi vedeau „coperta” n-ar fi spus niciodată. L-am lăsat foarte greu „să plece”, porneam noaptea doar în halat de baie, desculță, spre cimitir, dormeam pe mormânt. Așa a reacționat atunci creierul meu. Păpicul a fost spatele meu, muntele meu. A fost dramatic pentru mine să-l pierd și nu-s vindecată nici acum. Eu zic de obicei că dorurile adevărate nu trec niciodată.
Anul acela a fost cel mai greu din viața mea. Îl pierdusem pe păpicul și mă pierdusem și pe mine. A fost anul separării de soț, când rămăsesem cu minunea mea între două case, fără bani, fără surse de venit și cu credite. Din ultimele economii am mers la mare, am plâns cât a încăput în mine, am revenit acasă și m-am pus pe picioare. Așa a vrut Dumnezeu să mă ajute.
În acea perioadă am înțeles sensul a „la bine și la greu”. Iată atunci, la greu, am rămas singură. Apoi m-a salvat sor-mea. Mi-a achitat o consultație și m-a trimis la psiholog, iar Angela Stafii a făcut minuni cu mine.
Sănătatea mintală pare un soi de lux sau inutilitate pentru noi. Avem grijă de corp, de vergeturi, riduri și celulită. Să nu ne îngrășăm, să arătăm bine. Cred că ar fi strașnic dacă starea creierașului nostru s-ar vedea precum riduri sau celulită. Strașnic! De creierul nostru, de spiritul nostru trebuie să avem mare grijă în primul rând.
În primul rând
Am învățat să spun „nu” ferm acu recent. După un an și jumătate fără nicio zi de odihnă, în presiune fantastică, mergând la muncă cu branulă în braț și două perfuzii pe zi. Pentru ce? Pentru că așa am știut eu să mă dedic. Total. Și acum mă dedic total, dar un pic mai altfel.
„Tu ai plâns din cauza mea. Eu am scris despre tine un articol”, mi-a zis cineva zâmbind la un moment dat. Așa de tare m-a uimit. Eu am plâns de multe ori în viața mea, dar din alte motive. Am plâns când mi-a murit tatăl, când am divorțat, când am fost acuzată pe nedrept de ceva ce nu făcusem sau când am fost trădată.
Nu reacționez atunci când sunt umilită și lovită. Nu mă răzbun, nu țin minte răul. Nu păstrez conversații vechi. Șterg tot – fizic și psihic. Nu-mi umplu capul, viața și device-urile cu informații inutile. Nu mă interesează să păstrez în mine cărbuni aprinși de altcineva.
Cum se poartă altcineva – vorbește despre cine și cum este el sau ea. Cum mă port eu – vorbește despre cine și cum sunt eu. Cum aleg eu să fiu. Și eu aleg să fiu om.
Pot fi dură, nemiloasă chiar, atunci când îmi atinge cineva oamenii dragi. Atunci scorpionul din mine își pregătește coada. Dar chiar și în acele cazuri, găsesc o explicație și las de la mine. Cred că de Sus se vede mai bine și îl las pe El să se lămurească, ce să mă bag eu peste treburile Lui?!
Copiii noștri nu fac ce zicem noi, ei fac ce facem noi. Asta văd și când mă uit la copilul meu. Tot ce cred că n-ar strica să facă ea altfel – corectez imediat la mine. Și ea se schimbă odată cu mine. Nu îmi educ copilul. Doar o iubesc din tot sufletul meu.
Când mă uit la minunea mea, văd pe tatăl ei și pe mine, pe bunicii ei, un întreg neam. Ne purtăm în noi neamul. Ne purtăm părinții, bunicii. Chiar dacă pleacă – ei sunt întotdeauna în noi. Și eu îmi iubesc părinții și neamul foarte mult.
M-au schimbat banii. Foarte mult. Am descoperit că sunt o resursă din care putem face mult-mult bine. Îmi aduc bucurie atunci când pot să-i împart. Și o fac cu drag oricând pot. Timpul, efortul meu sunt și ele investiții prețioase în a face bine. Caritatea este partea cea mai importantă a vieții mele. Am patru fundații mari de caritate la care sunt fie fondator, fie în consiliul de administrare și multe altele în care mă implic.
Când mă rog – mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să ajut și să mă ajute să-mi îndeplinesc misiunea mea pe pământul ăsta. Că sigur noi nu venim degeaba pe aici. Cred în bine, în comunitate, în exemplul propriu. Nimic din ce-am făcut în viața asta nu e despre mine. Pe toate le-am realizat în echipă, cu Oameni Minunați!
S-au scris și spus despre mine de toate de-a lungul timpului. Mai la comandă, mai pe de-a dreptul, așa e când treci prin politică. Totuși, cel mai mult mă interesează ce cred eu. Mai spre sfârșit, care sper că e tare departe, după 87 de ani, doar asta va conta. Părerea mea despre mine și ce-am lăsat în urmă. Și dacă mă pot uita liniștită, cu spatele drept, în Sus.
Nimic fără Dumnezeu. Simplu. Nimic fără Dumnezeu. 