Medic oftalmolog
Îți împrăștie spaimele de la prima interacțiune. Are vocea caldă și privirea blajină. Pentru orice femeie mai în vârstă care îi bate la ușă, este ca o fiică. Și pentru orice tânără – ca o mamă. Își face meseria în câteva instituții concomitent și e greu să o prinzi la o cafea. Doar dacă te dor ochii sau ai o problemă cu ei…
Stela, vreau să îmi spui povestea ta de dragoste cu meseria pe care o faci zi de zi.
Să știi că a început atunci când am făcut cunoștință cu profesorul meu. Despre el se vorbește că e cel mai bun dansator printre oftalmologi și e cel mai bun oftalmolog printre dansatori. Acest om, care face artă atât în oftalmologie, cât și în dansul popular, mi-a ghidat primii pași în specialitate, cam neîndemânatici la început cred, dar cu multă răbdare și afecțiune. De la el am învățat nu doar oftalmologie, ci și omenie.
Ochii care nu se văd, se uită?
Ochii care nu se văd, nu se uită. Un timp îndelungat trec în spate pe raft, asemenea unei cărți bune asupra căreia ai plâns, citind-o, ca apoi, peste un timp, să o regăsești și să o răsfoiești cu sufletul la gură… și cu mari emoții.
Am observat multă dragoste și căldură pentru oameni atunci când îți exerciți meseria. Or, oameni și pacienți sunt de tot felul. De unde ai atâta răbdare și grijă?
Oamenii mereu vin la medic cu intenții bune și după un sfat, în speranță că acel om-medic le va rezolva problemele de sănătate sau va deveni persoana care îl îndrumă spre însănătoșire. Apoi se află că așa pacienți sunt mulți și fiecare așteaptă o atitudine specială. Unii nu rezistă, intervenind supărări și lipsă de comunicare, dar rămâne medicul – acela care privește calm și treaz situația, și vorbește, explică. Doar așa obții încrederea și apoi rezultate. Mă prind adesea că am mari rezerve de răbdare pentru oameni care suferă și prea puțină răbdare cu cei sănătoși. Sunt o fire maximalistă și impulsivă, care tinde adesea să preia controlul.
Oamenii mereu vin la medic cu intenții bune și după un sfat, în speranță că acel om-medic le va rezolva problemele.
Ce face un oftalmolog când are probleme cu ochii?
Se sfătuiește cu colegii. Am colegi foarte buni și săritori la nevoie. Consider că sunt norocoasă, aflându-mă în „familia oftalmologilor”, aici mereu e o conlucrare, continuitate, cu o absolută lipsă de invidie.
Cum a fost copilăria ta și dacă există ceva acolo, departe, în acei ani plini de fericire și bucurie nevinovată, care te-a motivat să fii așa cum ești.
De mică știam că cerințele față de mine sunt exigente, pentru că pot face mai multe și mai sârguincios, în educația părinților și buneilor au fost prezente și severitatea, și răsfățul. Așa am învățat că pot fi mereu mai bună ca mine însămi.
Cum ești acasă? La fel de grijulie, faci borș și plăcinte, temele cu copiii și privești filme romantice cu soțul?
Acasă, din spusele familiei, sunt grijulie și gospodină. Îmi place să gătesc, să primesc oaspeți. Îmi plac bucate preparate în cuptor. Despre temele copiilor… am ajutat doar în clasa I-a. Am noroc de două fete foarte responsabile. Multe lucruri le învăț eu deja de la ele, inclusiv și ce filme ne-au scăpat din vedere mie și soțului. La capitolul cu filme, ne-au întrecut demult. Și referitor la cărți citite, nu mă mai compar cu fiica mai mare. Mai am o pasiune, decorul de interior. Îmi place să fac schimbări, fie culoarea peretelui, fie draperia, o vază nouă, ceva din mobilier, mărunțișuri care mă fac fericită…
Crezi în oameni?
Cred în omenie, cred în bunătate și frumosul ce ne înconjoară. Sunt romantică, cred în povești, plâng la filme bune sau când citesc.
Ce faci când oamenii te dezamăgesc?
Când sunt dezamăgită – plâng, apoi mă acuz pe mine de cele întâmplate, pentru că am permis. Îmi promit că voi învăța lecția, însă repede uit și mai dau încă multe șanse.
Cel mai mare vis al tău care este?
Cel mai mare vis e să devin „om împlinit”. Mereu sunt în întârziere: cu timpul, cu cititul, cu învățatul, cu sportul, cu lucrul manual… Vreau să petrec mai mult timp cu părinții, copiii, prietenii. Dar am un vis neîmplinit: este chirurgia în oftalmologie. La 25 nu aveam locul de muncă, la 35 era târziu pentru chirurg începător.
Text: Rodica Ciorănică, Foto: Lina Burbulea