Împlinirea unei femei este să-și poată ține copiii și visurile în cele două palme. Prezentatoarea de știri, Tatiana Nastas se bucură de cele două fiice cu care încearcă să-și retrăiască la intensitate maximă și o parte din copilaria ei. Cert, că nu uită săpună reguli și să o facă pe polițistul rău atunci când este nevoie.
Cum e fetița din tine în comparație cu fetițele tale?
Sunt într-o minte. Învață odată cu ele să se alinte, să zburde, să nu ia în serios toate fleacurile și să fie copilăroasă. Fetița de acum 30 de ani era altfel și îmi pare rău că nu e ca cea de acum. Atâtea ne învață copiii…
Te simți copilă lângă ele sau încerci să o faci pe matura?
Combin aceste două calități. Există momente în care suntem copile toate trei și sunt absolut magice, dar și momente în care este nevoie ca adultul din mine să intervină. Nu pot fi copilă cu ele tot timpul pentru că sentimentul de siguranță le este oferit de mama, care poate să le protejeze de primejdii, să găsească soluții la orice problemă și să impună limitele necesare pentru ca ele să se dezvolte în armonie.
O SĂ AM GRIJĂ SĂ NU UITE CĂ EU MEREU VOI FI CASA LOR, UMĂRUL PE CARE POT SĂ PLÂNGĂ, BRAȚELE CARE LE VOR ȚINE CALD ÎN CELE MAI RECI MOMENTE DIN VIEȚILE LOR ȘI CĂ ORICE S-AR ÎNTÂMPLA ȘI ORICE AR FACE, DRAGOSTEA MEA PENTRU ELE ESTE NEMURITOARE.
Rolul de mama te-a responsabilizat cumva mai mult?
E una dintre cele mai mari responsabilități ale mele și îi dedic acestui rol cea mai mare parte din resursele și energia mea. Mă străduiesc să plămădesc oameni demni, personalități frumoase. Este o datorie pe care o am față de mine, față de ele și față de cei care le vor înconjura pe viitor.
Lucrul tău la TV îți permite să le acorzi timpul 24 din 24 de ore?
Bineînțeles că nu, niciun job nu permite asta, indiferent de lejeritatea programului de muncă. Nici nu mi se pare ok să le dedici toate cele 24 de ore ale zilei, copiilor. Aici nu vorbim de prima perioadă după naștere când nu are cum să fie altfel. La un moment dat, orice mamă simte nevoia să revină la viața sa, indiferent de care este aceasta. Fie că este vorba despre un job cu
program full time sau că este vorba de un hobby. Un copil este fericit atunci când mama e fericită.
Te simți uneori vinovată și nu suficientă lângă ele? Am acest sentiment de vinovație față de Diana, fiica mea mai mare. Mi-am reluat job-ul când ea avea doar trei luni. Deși alergam acasă la fiecare două ore ca să o alaptez, oricum nu eram acolo mereu. Mi-au scăpat primii pași ai ei, pe care i-a făcut cu bunica, cu bona a suflat prima sa păpădie și nu am fost lânga ea când mă privea la televizor în direct și plângea cu șiroaie de lacrimi după mine. Am fost geloasă, furioasă, tristă. În același timp, eram fericită în procesul de a face altceva decât să stau acasă. E un băț cu două capete treaba asta cu armonia între rolul de mamă și cel de femeie, personalitate.
Cu Leila este altfel?
În cele șase luni de când am născut-o ne-am separat doar pe două zile, cât am fost nevoită să mă internez în spital pentru o intervenție chirurgicală, în rest, suntem practic non stop împreună.
Prin ce se aseamană și se diferentiază una de cealaltă?
Sunt atât de diferite. Diana mi-a moștenit fizicul, însă temperamentul este al tatălui său, se aprinde repede, este exigentă, îi plac petrecerile, oamenii noi. Leila, de cealaltă parte, seamăna cu tati la aspectul fizic, dar caracterul pare a fi al meu. E mereu zâmbitoare, mai blândă, mai liniștită și mai de casă. Sunt micuțe încă, oricum, vedem cum va fi peste câțiva ani.
Aveți jocurile voastre preferate?
Trebuie să recunosc că nu îmi place să mă joc cu copiii. Nu vorbesc acum despre activități gen desen, modelare, citit, scris etc, pe care le fac cu cea mai mare plăcere. Daca e să vorbim despre jocurile cu Diana, vreau să spun că la cei trei ani ai săi, o distrează la nebunie jocurile de rol, în care ea îmi dictează ce trebuie să fac sau să spun, cel mai enervant este faptul că fiecare joc trebuie jucat exact la fel, de cel puțin cinci ori la rând, ceea ce e destul de absurd pentru
un adult (zâmbește). Cu Leila deocamdată doar ne giugiulim, ne gâdilam și gângurim. Ambele îmi umplu sufletul de dragoste și fericire.
Ai avut timp să trăiești acea depresie după naștere sau la tine a fost cu totul altă poveste?
De-ar bate la ușă depresia ca să întrebe dacă avem timp de ea, câte tragedii ar putea fi evitate.
Eu, din fericire nu am trăit așa ceva, nici după prima și nici după a doua naștere. Au fost însă zile în care m-am simțit copleșită, în care am plâns sau am fost furioasă, dar mi-am găsit încet ritmul, mi-am măsurat puterile ca să înțeleg cât pot duce și mi-am promis că nu o să mă enervez din cauza unor chestii pe care nu pot întotdeuna să le controlez, iar asta mi-a ușurat viața.
Cât de costisitor este să fii mamă de fete sau încă nu simți cheltuiala promițătoare?
Nu se simte deocamdată foarte tare, dar cu siguranță urmează. Cel mai afectat o să fie, bineînțeles, tati. Când am aflat că vom avea încă o fetiță, am râs la acest subiect și ne-am imaginat cum vor arăta pentru el sărbătorile de 8 martie.
Cum vezi generația lor în comparație cu modelul copilăriei tale?
Ei sunt mai sinceri, noi prea politicoși, ei au mai mult curaj, nouă pe alocuri ne lipsește încrederea în sine, ei – mai emancipați, noi – mai tradiționaliști. Perioada sovietică
și-a pus amprenta pe noi. E lung șirul comparațiilor, suntem totuși născuți la o distanță de 30 de ani, timp în care s-au produs schimbări globale în toate domeniile.
Ce încerci să le oferi din ceea ce nu ai avut tu?
Le ofer libertate și spațiu pentru a-și trăi emoțiile și sentimentele, în special pe acelea pe care noi, părinții, ne dorim să le evităm cu orice preț, trăind cu senzația că cei mici trebuie să fie mereu fericiți și veseli. Eu încerc să le învăț că e ok să plângi, să fii trist, furios, frustrat și le ajut să depășească aceste trăiri, să le accepte și să înțeleagă că anume emoțiile ne fac să fim umani și că fericirea își pierde farmecul și e luată prea ca atare fără eșecuri sau dezamăgiri.
Ce sfaturi ai primit de la mama ta și vrei să le continui prin ele?
Un lucru valoros care m-a învățat mama și pe care vreau să-l deprindă și fetele mele este că e ceva normal să greșim și să învățăm din propriile noastre greșeli. Mama mi-a oferit mereu multă încredere și nu m-a oprit din vreo pornire pe care am avut-o în adolescență sau chiar și în prezent, oricât de nebunească ar fi fost aceasta. Când s-a întâmplat să iau o decizie nu chiar bună, am dat cu nasul și am luat aminte. Aceeași încredere le-o ofer și eu, chiar
dacă sunt mici. De pe acum clădesc temelia relației noastre din viitor.
Se spune că bărbații sunt mai atașați de fete, e adevărat?
Nu cred, un bărbat adecvat își iubește copiii în egală măsura indiferent de
gen, ar fi însă o diferență de atitudine, cred eu. Nu am băieți ca să mă pot da cu părerea, dar cred că fiecare bărbat care are o fată ar trebui să se întrebe dacă și-ar dori ca fetița lui să aibă un soț ca el, dacă da, atunci e perfect, dacă nu, atunci să se pună pe treabă și să devină în raport cu soția sa acel bărbat pe care și-l dorește pentru fiica sa. Astfel, ea va avea un exemplu de bărbat adevărat și îi va evita pe cei toxici care ar putea să o rănească.
Cine e polițistul rău în casa voastră?
Eu. Eu sunt cea care spune nu atunci când dorințele depășesc limitele, cea care explică de câte zece ori pe zi de ce e NU și în același timp, umărul pe care se plânge și se revarsă frustrările adunate din cauza acestor explicații. Mama trebuie să fie cea care educă fetele și le îndrumă atunci când greșesc. Rolul tatălui este să le țină în brate, să le pupe și să le spună în fiecare zi cât sunt de minunate. Așa, cred eu, cresc fete puternice, cu stimă de sine care nu vor accepta să fie tratate altfel decât frumos.
În tot acest timp ai desprins anumite lecții pentru tine?
Ce am înțeles eu în ultimii ani este că tot ce contează de fapt este să fiu eu indulgentă cu mine. Să accept faptul că sunt doar un om, că greșesc, că nu am uneori energie suficientă ca să-i mulțumesc pe toți și că nu trebuie să caut aprobarea cuiva pentru a face ceva. Degeaba îi impac pe restul dacă nu sunt împăcată cu mine.
Cum lucrezi cu fricile tale?
Aceasta e cea mai grea parte a maternității. Lucrez cu ele în fiecare zi și o să continui, probabil, până la ultima suflare. Când devii părinte, în suflet se instalează o anxietate care e cu tine pe viață. Începi să te temi pentru copiii tăi, dar și pentru tine, în același timp. La mine instinctul de supraviețuire a devenit mai conturat de când sunt mamă pentru că una dintre fricile mele este ca fetele mele să rămână fără mine, fără mama lor. E o capcană această anxietate și trebuie să ne învățăm să o controlăm pentru că unele gânduri și frici te pot înebuni dacă le lași să se înrădăcineze în mintea ta.
Care sunt acele valori pe care încercați să le învățați ca și părinți?
Fetele mele au un fel de mantră pe care eu le-o repet în fiecare zi, fără excepții. Sună
în felul următor: tu ești iubită, ești frumoasă, deșteaptă, curajoasă și bună. Eu cred în puterea cuvântului, e psihologie curată.
Ce vrei să știe fetele despre tine când vor crește mare?
Fetele mele vor ști despre mine absolut totul. Eu trăiesc și voi trăi așa încât să nu îmi fie rușine vreodată de faptele mele. Îmi imaginez deseori momentele în care vom sta de vorbă ca între femei, în care ne vom destăinui și vom discuta fără a ține cont de ierarhia din familie. Nu știu ce fel de femeie voi fi eu peste vreo 20 de ani, când vor fi și ele femei, dar cred cu tărie că în esență voi rămâne aceeași.
***
TEXT: ZINA BIVOL
STYLING: DIANA SEREJNICOV
MUAH: SALON BERDS”
FOTO: VICTORIA WONKA
ȚINUTĂ: SEKANA, NICOLE STORM