Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.
Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.
Text: Zina Bivol • Foto: Nadia Kuzmina
Ninela CARANFIL
Născută: 17 iunie 1947, s. Satul Nou, r-nul Cimișlia
Actrița Ninela Caranfil este angajată în trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din anul 1969. Pe scena teatrului a debutat în rolul lui Kat în spectacolul de licență „Tangoul Criminal” de Egon Ranet, iar ultimul rol până la ora actuală este cel de Bunică, distribuit în spectacolul „Dosarele Siberiei” în regia lui Petru Hadârcă. Printre aceste două roluri și-a împletit viața cu scena, dedicându-i fără regrete cei 52 de ani.
Ca să fii actor, trebuie să te înzestreze Dumnezeu cu mult har. Să înțelegi ce înseamnă muncă, sacrificiu și pasiune.
Începuturile TNME au fost grele pentru actori, îmi amintesc când eram cu toții într-o deplasare și am intrat într-o bisericuță să ne rugăm. Pentru cele două lumânări care le-am aprins, am fost alungată din teatru. Mai târziu am aflat că printre noi erau și „turnători” care aveau grijă să declare fiecare pas. Timp de două luni nu am muncit, dar asta nu a însemnat că am dat mâinile jos. Am bătut la toate ușile ca să mi se deschidă scena pentru totdeauna.
În anul 1984, Veniamin Apostol a montat piesa de D. Matcovschi. Atunci mi-a încredințat rolul Nătăluței, care era al unei personalități, făcea parte din eroi ai muncii socialiste, cea mai bună mulgătoare, era onoarea satului. Mai târziu, în anul 2010, aceeași piesă, dar sub bagheta regizorului Sandu Cozub, la fel mi-a fost distribuit același rol, dar cu un alt concept, total negativ și opus timpului de atunci. Multă vreme nu am fost de acord cu noul meu personaj, dar Sandu m-a convins să fac o bețivană, care umblă pe la casele oamenilor cu cănuța sub pestelcă. Iată că noi, actorii, nu întotdeauna jucăm ce ne place, dar ceea ce ne spune regizorul.
Actorii tot sunt oameni, se îmbolnăvesc, plâng, râd, dar scena nu iartă, ea nu așteaptă și nici nu-ți șterge lacrimile. Îmi amintesc un caz când trebuia să joc „Zăpezile de altădată”, iar dimineața m-am trezit cu o durere cumplită de spate. Era un spectacol cu multă mișcare și acțiune. Am anunțat regizorul artistic, pe Vitalie Rusu, că nu pot și el mi-a răspuns că: „nu există nu se poate”. Am ajuns la teatru ca o băbuță, iar în scenă eram deja ca o fată mare. Acolo durerea a dispărut, fiindcă nu eram eu, Ninela, dar femeia personaj. Aceasta este o artă care nu se explică întotdeauna, este o forță misterioasă ce ne depășește așteptările. Când am ieșit din scenă, durerea a apărut. Atunci mi-aș fi dorit să rămân mai mult în spectacol, dar nici el nu durează o veșnicie.
Un caz haios a fost în spectacolul „Casa de pe graniță”, montată de o regizoare din Polonia, Agnieszka Korytkowska-Mazur. Cazul s-a întâmplat chiar la premieră, când în sală era un public ales – ambasadorul Poloniei, diplomați, scriitori. Eroina mea era împușcată și era așezată pe o masă în mijlocul scenei. În jurul meu vreo 10 actori. Liniște! La un moment se aude bâzâitul unei muște de calibru mare. Zburând se așază pe fruntea mea… eu, fără să mă mișc, o suflu cu buza de jos și ea vine pe vârful nasului, i s-a părut mai comod. Colegii erau îndoliați, dar la vederea muștei se prăpădeau de râs și își ascundeau fața prin batiste și palme. La unii le curgeau lacrimi de râs, care încercau să le prefacă în bocet. Bine că mortul s-a ținut și nu a strănutat. Mulțumesc lui Petru Hadârcă, care juca rolul ginerelui și a alungat musca. După spectacol, colegii făceau glume pe seama mea. Atât de bine am jucat că am păcălit și o muscă.
Bineînțeles că noi, actorii, suntem uneori neobișnuiți, pentru că avem o profesie neobișnuită. Seară de seară, noi construim și trăim viața unui alt personaj. Actorii sunt oamenii pasionați până la fanatism de profesia lor. Uneori mergi pe stradă și nu vezi nimic în jurul tău, alteori zbori. Se întâmplă să te pomenești rostind și replici din spectacol, iar oamenii să nu te prea înțeleagă corect.
În scenă trăiesc conform rolului, îmi plac personajele de comedie, cât și cele dramatice. În viață am învățat să fiu sinceră, integră, principială, corectă și să iert. Poate de aceea și oamenii mă iubesc și eu le răspund cu aceeași dragoste. Îmi place lumea așa cum este ea, și cu bune, și cu rele.
Soțul meu a fost din domeniul artei, acum nu mai este în viață. Am o fiică, Laura, și sunt mândră că am crescut un om adevărat, cu valori.
Niciodată nu am regretat că am ales această profesie, chiar dacă uneori m-a lovit crunt. Sunt conștientă că teatrul este pe câtă bucurie, pe atât de mult sacrificiu. Peste tot se păstrează balanța.
Teatrul meu, TNME, a rezistat tuturor intemperiilor, ideologiilor comuniste, de deznaționalizare, a rămas tot un teatru românesc. Îi doresc să dăinuie multe sute de ani pe acest pământ românesc. Mulțumesc bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să ajung la această vârstă, mulțumesc spectatorilor care în decursul acestor ani au fost alături de mine. M-au încurajat, mi-au dat aripi. Mulțumesc colegilor care m-au susținut. Mulțumesc doctorilor, prietenilor care au grijă de sănătatea mea.